Turul celor mai vechi munți

Tulcea –Somova –– Isaccea – Luncaviţa –Garvăn – Cetatea Dinogeţia – Jijila – Măcin – Parcul Naţional Munţii Măcinului (Culmea Pricopanului) – Lacul Sărat – Carcaliu – Lacul Slatina – Greci – Parcul Naţional Munţii Măcinului (Culmea Măcinului) – Cetatea Troesmis – Rezervaţia Chervant – Priopcea – Cerna – Parcul Naţional Munţii Măcinului (zona sudică) – Horia – Muntele Consul – Izvoarele – Nalbant – Tulcea

Somova – dealul Ogurului

În această secţiune a traseului, zonele naturale sunt incluse în situl Natura 2000 Podişul Nord Dobrogean. Drumul șerpuiește printre dealurile stepice în care aflorează calcarele triasice, formând culmi rotunjite şi văi largi dezvoltate în straturile de loess. Versanţii nord-estici ai dealului Somovei adăpostesc un fragment de pădure balcanică de şleau cu gorun. Ulterior, drumul coboară pe versanţii sudici ai dealului Ogurlui, unde climatul şi solurile mai uscate favorizează existenţa vegetaţiei de silvostepă.

Flora: Cele mai interesante specii de arbori sunt stejarul brumăriu (Quercus pedunculiflora) pe văi, respectiv stejarul pufos (Quercus pubescens) pe versanţi şi culmi. Aici apar adesea şi exemplare de păr argintiu (Pyrus bulgarica), specie protejată, de o deosebită valoare peisagistică în perioada înfloririi.

Luncaviţa-Garvăn-Cetatea Dinogeţia

Traseul se desfăşoară în zona de interferenţă dintre promontoriul Bugeac, cel mai nordic pinten stâncos al munţilor Măcin – reprezentat printr-un şir de dealuri cu vegetaţie stepică, respectiv lunca Dunării, în care exista fostul complex de lacuri Crapina, în prezent desecat. Ruinele cetăţii Dinogeţia se întind pe culmea unei popine, o fostă insulă stâncoasă cu pajişti stepice, înconjurată altădată de zonele umede ale luncii Dunării, transformate acum în terenuri agricole.

Faună: importante specii de păsări caracteristice zonelor de stepă şi dealurilor de loess – eretele vânăt (Circus cyaneus), sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor), fâsa de câmp (Anthus campestris), pietrarul sur (Oenanthe oenanthe), pupăza (Upupa epops), prigoria (Merops apiaster).

GARVĂN

Istoricul localităţii. Prima atestare a localităţii, cu numele Garvan se datorează Defterului din 1573. Localitatea, cu numele scris în varianta Gawan apare apoi pe o hartă austriacă din 1790. În sec. XIX localitatea este pomenită în descrieri de călătorie, documente administrative sau cartografice, cu numele scris în variantele: Garvan (harta Lapie – 1821 şi Ion Ionescu de la Brad – 1850), Gherbăn (Cronica de Milostenii din 1859), Garbina (geologul Karl Paters 1864), Garban (1871), Garbanu (Nicolae Bălăşescu – 1869-1874), Garvan (fondul inedit al tapiurilor – 1850-1877 şi manuscrisul Teploff – 1878). Potrivit tradiţiei, satul ar fi fost înfiinţat pe la 1800-1812 de către români veniţi din Moldova.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Biserica cu hramul Sf. Gheorghe a fost ridicată anterior anului 1871 şi figurează în lista manuscrisului Teploff din 1878, care ţinea evidenţa satelor cu populaţie românească şi a bisericilor la care slujeau preoţii în limba română. Biserica a avut şi are hramul Sf. Gheorghe. În apropierea satului, în 2004 a fost înfiinţată mănăstirea Dinogeţia, cu Hramul Izvorul Tămăduirii.

Monumente şi situri arheologice. Cele mai vechi materiale arheologice identificate pe teritoriul localităţii aparţin mezoliticului (cultura tardenoasiană). Importante descoperiri pentru cunoaşterea primei epoci a fierului (Cultura Babadag) în nordul Dobrogei au fost făcute în punctul Mlăjitul Florilor.

Alte obiective de interes turistic. Monumentul eroilor căzuţi în timpul Războiului de Independenţă a României (1877 -1878). Detaşamentul rusesc Riazan, încercând să treacă Dunărea, a fost respins de un detaşament turc care ocupase poziţii pe dealul din vecinătatea satului Garvăn. În amintirea celor 150 de ostaşi ruşi (între care 7 ofiţeri) căzuţi s-a ridicat un obelisc de 3 m înălţime, cu cruce.

Jijila-Măcin-Culmea Pricopanului (Parcul Naţional Munţii Măcinului)

După ce traversează valea Jijilei, drumul urcă pe dealurile care fac legătura între culmea Pricopanului și promontoriul stâncos Orliga, acoperit de pajişti stepice, unde au fost identificate unele din cele mai vechi roci din Munţii Măcinului (şisturi cristaline mezometamorfice), vechi de peste 400 milioane de ani. De pe aceste înălţimi, înainte de intrarea în oraşul Măcin, către vest se zăresc meandrele braţului Măcin (Dunărea Veche), mărginite de zăvoaie de salcie şi plantaţii de plop. La ieşirea din oraşul Măcin un drum secundar pietruit se îndreaptă spre Culmea Pricopanului.

Fauna. Păsări: cele mai multe specii sunt caracterisice zonelor antropizate sau zonelor urbane, dar speciile de păsări rare din zona culmii Pricopanului dau zonei o valoare ecologică deosebită: acvila ţipătoare mare (Aquila clanga), acvila de câmp (Aquila heliaca), pietrarul răsăritean (Oenanthe isabellina), şoimul dunărean (Falco cherrug), şoimul călător (Falco peregrinus), mierla de piatră (Monticola saxatilis), sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor). Mamifere: dihorul pătat (Vormela peregusna) și dihorul de stepă (Mustela eversmanni) sunt cele mai importante dintre mamiferele rare specifice zonei.

JIJILA

Istoricul localităţii. Satul e menţionat pe harta statistică rusească (1835-1853) care se referă la situaţia Dobrogei după timpul războiului ruso-turc din 1828-1829 cu numele Jijila. Localitatea este pomenită apoi în alte câteva documente administrative şi descrieri de călătorie din sec. XIX cu numele scris în variantele: Jijila (Korsak, 1849), Djidjila, Jîjîla şi Jijilo (Ion Ionescu de la Brad, 1850), Jăjila (Cronica de Milostenii din 1859), Tchitchila (viceconsul francez Guillaume Lejan 1861), Schischila şi Žižila (geologul Karl Peters 1864), Cicila (fondul inedit al tapiurilor – 1850-1877), Jijilla (Nifon Bălăşescu – 1869-1874), Jijila (manuscrisul Teploff – 1877).

Potrivit tradiţiei, satul a fost fondat de tătarii din Crimeea, pe la 1700. Prima vatră a satului se afla în punctul „Siliştea”, unde în 1962 s-au găsit urmele acesteia. În 1855, o epidemie de ciumă a determinat mutarea satului peste pârâu, unde este vatra actuală. Tradiţia înregistrează mai multe valuri de migraţie umană la Jijila: români din Bărăgan, apoi din Basarabia şi Moldova.

Tradiţii şi obiceiuri. De Craciun sunt colindate toate gospodăriile din sat, iar de Bobotează se organizează o cursa anuală de cai.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Biserica cu hramul Sf. Gheorghe şi Sf. Dumitru a fost construită la 1859. In ziua hramului bisericii – Sf. Dumitru – comunitatea organizează complexul de manifestări artistice şi culturale „Zilele Jijilei” (26-27 octombrie).

Monumente şi situri arheologice. Zona din apropierea satului Jijila este locuită încă din perioada eneolitică (cultura Gumelniţa). La aproximativ 12 km est de localitate, în punctul Movila Popii Isac, pe un promontoriu cu pante abrupte, este amplasată o aşezare fortificată cu valuri de mari dimensiuni (păstrate până la 5 m înălţime) şi şanţuri aparţinând primei epoci a fierului (cultura Babadag).

MĂCIN

Istoricul localităţii. Oraşul apare menţionat pentru prima dată, cu numele Maçin, în defterul otoman din 1530/1531, formă a numelui pe care o regăsim şi în defterul din 1573. Încercarea de a localiza la Măcin enigmaticul oraş dunărean Vicina pomenit de o serie de izvoare documentare nu are foarte mulţi sorţi de izbândă, în lipsa unor vestigii arheologice care să susţină ideea unui centru cultural şi economic pe locul actualului oraş Măcin în sec. XI-XV.

Următoarele menţiuni sunt cuprinse în documentele cartografice, administrative şi descrierile de călătorie din sec. XVII-XIX, cu numele scris în variantele: Macin – pe harta lui Katib Çelebi de la jumătatea sec. XVII; Mezin – pe hartă austriacă din 1790; Măcinu la mijlocul sec. XIX – pe hărţile Begenau 1844, 1854, 1856; Măcin – la Ion Ionescu de la Brad, în 1850 şi Cronica de Milostenii din 1859; Matchin – la viceconsul francez Guillaume Lejan, 1861; Matschin – la geologul Karl Peters, 1864; Măcinul – la Nicolae Bălăşescu, 1869-1874; Maçin – în Fondul Inedit al Tapiurilor, 1850-1877; Măcin – manuscrisul Teploff din 1878.
Măcinul este pomenit în documente ca „ultima localitate de sub stăpânirea Islamului” sau „primul oraş turcesc pe calea spre Stanbul”, punct vamal şi staţie pe drumul Măcin – Istanbul, ca port cu rol economic şi deseori, ca oraş de graniţă, implicat sau victimă a unor operaţiuni militare. În 1560, un firman al sultanului Soliman Magnificul pomeneşte de incursiunile de jaf venite dinspre Ţara Românească cărora le-au căzut oraşele Isaccea, Măcin, Silistra, Chilia; în efortul lui Mihai Viteazul de a aduna laolaltă toate ţinuturile româneşti, Măcinul este eliberat pentru scut timp de aliatul său, Aron vodă, domnul Moldovei.
Călătorii străini (italieni, polonezi, francezi) în drum spre sau de la Istanbul, vorbesc despre activitatea economică a portului Măcin; Măcinul apare astfel, la sfârşitul sec. XVI şi în sec. XVII ca un important centru economic”, chiar „unul dintre cele mai importante centre româneşti ale Dobrogei”- aprecierea îi aparţine lui R. P. Joseph Boscowici, care în 1792, l-a însoţit pe ambasadorul Angiei în călătoria de la Istanbul în Polonia.

Ca oraş de graniţă, Măcinul a fost implicat în conflictele ruso-turce din zonă, fiind ocupat şi distrus în mai multe rânduri de trupele ruseşti: 1771, 1773, 1790-1791, 1809, 1828-1829, 1854; a fost locul în care s-au predat către guvernul otoman revoluţionarii moldoveni arestaţi în 1848 arestaţi după înfrângerea revoluţiei la Iaşi, iar în timpul războiului ruso-româno-turc din 1877-1878 la Măcin s-a consumat unul din episoadele acestuia, anume distrugerea monitoarelor turceşti Feut-ul-Islam, Kiligi-Ali, Lufti-Djelil şi Duba-Seyfi, de către şalupele torpiloare româneşti Rândunica, Ştefan cel Mare, Fulgerul, România.
Măcinul a fost locul prin care, la 14 noiembrie 1878, trupele româneşti au intrat, dinspre Brăila, în Dobrogea, marcând astfel, integrarea Dobrogei în statul românesc. La începutul sec. XX Măcinul era sediul plasei cu acelaşi nume.

La sfârşitul veacului XIX oraşul este descris ca având „o poziţie frumoasă şi strategică pe platoul unui mic deal”, cu „străzi înguste dar curate (care) se întretaie în toate sensurile, (cu) case mici, cu aspect vesel, zidite în stil oriental” (Gh. Dănescu).

Populaţia. Documentele vremii ne vorbesc despre faptul că la 1850 oraşul era locuit de turci şi români; ca repartiţie, după numărul de case, situaţia se prezenta astfel: 589 case ale românilor, 501 ale turcilor, 112 ale bulgarilor, 35 ale ruşilor, 23 ale ţiganilor, 15 ale tătarilor, 3 ale armenilor. La începutul veacului XX, Măcinul avea o populaţie de 4064 locuitori, dublu faţă de momentul 1878, din care: 2615 români, 9 găgăuzi, 645 turci, 54 tătari, 5 ţigani turciţi, 32 ţigani creştini, 395 bulgari, 5 ruşi, 1 lipovean, 88 greci, 26 armeni, 107 evrei, 4 germani, 6 italieni, 47 albanezi, 11 poloni, 14 austro-ungari. La recensământul din 2011 au fost înregistraţi 10625 locuitori, majoritatea români, alături de care se aflau 420 turci, 355 rromi, 114 ruşi-lipoveni, 36 alte minorităţi.

Activităţi tradiţionale: comerţ, agricultură, tăbăcărie-cojocărie, cismărie, împletituri răchită,

Tradiţii şi obiceiuri. Petrecerea câmpenească din prima zi de vineri după Paşte, în ziua „Izvorul tămăduirii”, la „Fântâna de leac”.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. O primă biserică (casă de rugăciune) – cu hramul Sf. Apostoli Petru şi Pavel – a fost ridicată la 1834; călugărul rus Partenie, cu prilejul unei vizite făcute în 1839 în Dobrogea, o descrie ca fiind asemănătoare unui hambar făcut din scânduri. Ulterior, s-a ridicat o biserică-catedrală din zid, cu acelaşi hram, Sf. Apostoli Petru şi Pavel, la 1889.

La Măcin au funcţionat două geamii – una construită în 1825 de Mustan Aga, alta ridicată la 1834 de Berber Hagi Ahmet, ultima fiind arsă în 1853, în timpul Războiului din Crimeia şi reconstruită la 1860 şi o sinagogă.

Dintre vechile lăcaşe de cult funcţionează şi astăzi Biserica ortodoxă ,,Sf. Petru si Pavel”, Biserica ortodoxă ,,Sf. Nicolae” şi ,,Adormirea Maicii Domnului”, Geamia lui Berber Hagi Ahmet, reconstruită în 1860, dar au fost construite şi altele noi: Capela ortodoxă ,,Sf. Mucenici Zotic, Atal, Camasis şi Filip” (2001); Mănăstirea ortodoxă ,,Sf. Paraschiva şi Sf. Nicolae” ( 2001-2002), unde funcţionează un atelier de pictură, un atelier de încondeiat ouă şi o croitorie de veşminte bisericeşti, Mănăstirea „Izvorul Tămăduirii” (2005), Biserica catolică cu hramul Sf. Anton din Padova, înfiinţată în 1990, într-o casă privată (1995).
Monumente şi situri arheologice. Cele mai vechi urme de locuire cunoscute până în prezent aparţin epocii bronzului. Locuirea zonei în cea de-a doua epocă a fierului este dovedită de descoperirile de la Suluc, în vecinătatea oraşului Măcin, spre Jijila (un tezaur de monede bătute de oraşul Histria în sec. V-IV) şi de necropola tumulară care se întinde de o parte şi de alta a şoselei Tulcea-Măcin.

Monumente istorice. Semnificative sunt clădirea din str. Florilor nr. 30 sau „Şcoala veche”, construită în 1907, astăzi şcoala profesională, monument istoric. Clădirea prezintă o arhitectură specială, neoclasică, precum şi Hanul vechi, construit în sec. XVIII, astăzi proprietate particulară .

Legende locale:
,,Piatra Fetii”: la jumătatea distanţei între Măcin-Ghecet, în baltă este Piatra Fetii. O versiune zice că o fată a fost forţată să se mărite cu un flăcău care nu-i era pe plac şi în noaptea nunţii -îmbrăcată mireasă- a fugit şi s-a aruncat în adâncul apei de pe această piatră. Altă versiune vorbeşte de un uriaş de prin ţinutul Hamcearca, care a furat o fată a altui uriaş din părţile Brăilei. Fata se numea Leana şi a fugit spre casă. Uriaşul ar fi luat atunci o bucată de piatră, ruptă în grabă, şi aruncând-o după ea, a lovit-o, apoi a îngropat-o de vie pe locul unde azi se zice la „Piatra Fetii”.

Culmea Pricopanului-Lacul Sărat-Carcaliu

Revenind la drumul principal, către sud se poate ajunge la Lacul Sărat, secat în cea mai mare parte a anului, acoperit progresiv de stufărişuri scunde, caracteristice solurilor sărăturate, înconjurate de o fîşie de vegetaţie tipică.

Un traseu secundar către sud-vest se îndreaptă spre Carcaliu, unde malurile Dunării sunt mărginite de plantaţii de plop şi zăvoaie de salcie, acestea din urmă dezvoltându-se luxuriant pe un pitoresc ostrov al fluviului.

Cele mai interesante specii de păsări: pietrarul negru (Oenanthe pleschanka), pietrarul răsăritean (Oenanthe isabellina), şoimul dunărean (Falco cherrug). În zona lacului Sărat pot fi observate specii de păsări acvatice strict protejate.

CARCALIU

Mic istoric. Potrivit tradiţiei, pe locul satului, la începutul veacului XIX, existau doar nişte colibe ale unor pescari ruşi. Pe la 1825 în zonă au venit ruşi-lipoveni, care au înfiinţat un sat cu numele de Camena- datorat existenţei în vecinătate a unui pietroi (stâncă). Numele ar fi fost schimbat, ulterior, de către turci, în Carcaliu (considerat o contragere de la Cara-calé – „cetatea neagră”). Fiind întemeiat la începutul sec. XX, satul este rareori menţionat în documentele vremii. Prima menţiune apare în harta statistică rusă (1835, 1853) care înregistrează situaţia Dobrogei după războiul ruso-turc din 1828-1829, sub numele de Kamenka. Satul a cunoscut perioade critice, în perioada 1855-1858 depopulându-se, dar după 1858 a primit un puternic aflux de populaţie emigrată din Rusia.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Biserica cu hramul „Sf. Treime” , ridicată de populaţia rusă pe la 1874 căreia i se adaugă alte trei biserici – două lipoveneşti (de rit vechi) şi una ortodoxă românească.

Monumente şi situri arheologice. Pe teritoriul localităţii, în punctul Vadu Mare a fost cercetată în întregime o aşezare eneolitică aparţinând culturii Gumelniţa. În complexele arheologice identificate cu acest prilej au fost înregistrate şi numeroase fragmente ceramice atribuite culturii Cucuteni.

Lacul Slatina-Greci (Parcul Național Munții Măcinului)

De la Lacul Sărat, traseul principal trece prin apropierea lacului Slatina (situl Natura 2000 Munţii Măcinului), ce creează un ansamblu peisagistic atractiv prin zonele sale umede, profilate pe fundalul arid al Culmii Pricopanului. Pe măsura înaintării spre sud devine vizibilă culmea principală a munţilor Măcinului şi vârful său cel mai înalt (Greci-467 m), nodul orografic al Dobrogei. Această parte a Parcului Naţional Munţii Măcinului este accesibilă pe drumul secundar către comuna Greci. Prezenţa Lacului Sărat atrage numeroase specii de păsări acvatice (ex. lăcarii) în special în perioada de primăvară.

Greci- Rezervaţia Chervant – Priopcea – Turcoaia – Troesmis – Cerna (Parcul Naţional Munţii Măcinului)
Revenind la drumul naţional DN 22D, înainte de intersecţia cu şoseaua către Turcoaia (Dc 50), un drum de pământ către vest oferă posibilitatea vizitării ruinelor cetății romane Troesmis, situată pe o terasă înaltă de loess care domină un mare meandru al braţului Măcin (Dunărea Veche). Totodată, cetatea e străjuită de silueta masivă a muntelui Iacobdeal, format din granitoide alcaline. Pentru protecţia vegetaţiei de pe acest amplasament a fost propusă înfiinţarea rezervaţei naturale peisagistice Troesmis (93,26 ha). Traseul principal (DN 22) continuă spre sud-vest, urcând pe cumpăna de ape dintre dealul Pleşuv Chervant și dealul Priopcea (409,9 m) ai cărui versanţi sunt constituiţi din şisturi cristaline epimetamorfice şi depozite paleozoice siluriene. Ambele dealuri sunt incluse în rezervaţia naturală peisagistică Chervant-Priopcea (567,78 ha), culmea Priopcea constituind o zonă înaltă, cu perspectivă asupra munţilor Măcinului, cursului Dunării, podişurilor Babadag şi Casimcea. 32 de specii rare ale rezervației, printre care scânteioara (Gagea szovitzii), sunt pe cale de dispariţie. Localitatea Cerna constituie un punct de plecare pentru numeroase trasee turistice, atât în Parcul Naţional Munţii Măcinului cât şi în afara acestuia, în aria mai largă a sitului Natura 2000 Munţii Măcinului. În acest sit, partea de sud a munţilor Măcinului- între Cerna şi Mircea-Vodă formeaza o întinsă zonă de pajişti de stepă alternând cu rarişti și pâlcuri de păduri submediteraneene, mai compacte pe versanţii umbriţi. Substratul geologic este predominant constituit din formaţiunea de Carapelit, formată în Carbonifer, după cum atestă resturile de plante fosile.

Flora: coada şoricelului (Achillea ochroleuca)

Fauna. Păsări-acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), acvila pitică (Hieraaetus pennatus), viesparul (Pernis apivorus), şerparul (Circaetus gallicus), şoimul rândunelelor (Falco subbuteo), şorecarul de iarnă (Buteo lagopus), dumbrăveanca (Coracias garrulus), sfrânciocul roşiatic (Lanius collurio), prigoria (Merops apiaster), ciocârlia de camp (Alauda arvensis); Reptile- broasca ţestoasă dobrogeană (Testudo graeca), vipera cu corn (Vipera ammodytes); Mamifere- jderul de piatră (Martes foina), popândăul (Spermophilus citellus).

GRECI

Mic istoric. Satul apare menţionat pentru întâia oară în 1573, în Defterul General Otoman sub denumirea de Soganlik, denumire care apare succesiv într-un alt defter din 1584 şi în Fondul Tapiurilor Otomane (1850-1877); Geologul Karl Peters foloseşte atât numele de Gretschi cât şi pe cel de Soğanlück în 1864. Acest nume derivă de la principala ocupaţie a locuitorilor, grădinăritul, Soanlàk însemnând în traducere „Ceapăria”. Numele de Greci scris în varianta Greczj apare pentru prima dată pe o hartă din 1790. Potrivit tradiţiei, în vecinătatea satului, în locul numit Cuzluk, exista un sat vechi turcesc ai cărui locuitori s-au retras la Greci.

Populaţia. La mijlocul sec. XIX localitatea era locuită de români şi greci; după 1878, când din sat a plecat un mare număr de turci, în sat se aşează italienii, unii chemaţi de autorităţile româneşti pentru construcţia podului de la Cernavodă (1890-1895), alţii dintre cei care lucraseră anterior anului 1877 la modernizarea porturilor Sulina şi Tulcea. Cei mai mulţi lucrau ca muncitori sezonieri în carierele de extragere a pietrei din Munţii Măcinului – Iacobdeal şi Greci; acestora li s-au alăturat italieni agricultori aşezaţi anterior în Moldova şi Muntenia. La începutul sec. al XX-lea, în sat convieţuiau 11 naţionalităţi: din totalul de 1806 locuitori, 1365 erau români, 168 turci, 111 italieni, 82 bulgari, 19 ruşi, 19 albanezi, 14 ţigani creştini, 11 tătari, 10 greci, 6 armeni, un evreu; în 1939 din cei 4574 locuitori 4157 erau români şi 340 italieni, restul alte naţii. În 1940, în timpul celui de-al doilea război mondial, mare parte dintre italieni s-au întors în Italia. La recensământul din 2011 din 5117 locuitori, 5063 erau români şi doar 54 italieni.

Gospodărie / Arhitectură tradiţională. Biserica Santa Lucia, localul vechii şcoli italiene, casa familiei Vals (unica rămasă dintre cele de acum un secol şi mai bine) sunt elemente de arhitectură tradiţională care stau mărturie prezenţei italienilor în această localitate.

Activităţi tradiţionale. Exploatarea regulată a pietrei începe în 1863, din iniţiativa Comisiei Europene a Dunării. La carierele de la Greci au lucrat mulţi italieni pietrari ca muncitori sezonieri, dar şi de alte naţionalităţi. Carierele din localitatea Greci au funcţionat până în 1995; astăzi pietrarii lucrează pentru nevoi proprii sau anumite comenzi. Crinul sculptat în granit, aşezat în centrul comunei, constituie un omagiu adus meşterilor pietrari de odinioară şi emblema întregii comunităţi.

Tradiţii şi obiceiuri. Obiceiurile românesti de iarnă – jocurile cu măşti, „capra”, „ursul”, steaua, colindatul, pluguşorul), cele de primăvară -„Paparuda”, „Caloianul”, alaturi de obiceiurile traditionale ale comunitatii italiene.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Biserica cu hramul Sf. Haralambie – 10 februarie a fost construită în perioada 1877 – 1913; Biserica romano – catolică Santa Lucia (cu hramul pe 13 decembrie) a fost ridicată în 1912 de etnicii italieni.

Alte obiective turistice: Monumentul Eroilor dedicat soldaţilor români şi italieni căzuţi în al doilea război mondial.

TURCOAIA

Istoricul localităţii. Prima menţiune certă a a satului apare pe Harta statistică rusă (1835, 1853) unde este menţionat cu numele de Turcoe, având 35 de case. Ulterior găsim localitatea menţionată în descrieri de călătorie şi acte administrative turceşti de la jumătatea sex. XIX până la 1878: Turkoy (Kosak 1849), Turcoae, Tourkaia (Ion Ionescu de la Brad, 1850), Turcoaia (Cronica de Milostenii din 1859), Tourkaya (viceconsul francez Guillaume Lejan 1861), Tourkoje (geologul Karl Peters 1864), Turkoia (Nifon Bălăşescu, 1869-1874), Turkoya (fondul inedit al tapiurilor – 1850-1877), Turcoaia (manuscrisul Teploff – 1878). Potrivit tradiţiei, Turcoaia a fost fondată pe la 1830, de către români veniţi de peste Dunăre, într-o zonă în care se găseau case locuite de turci şi tătari. Vatra satului ar fi fost peste braţul Dunării vechi, în locul numit Silişte, şi la 1834, după ce turcii au luat Brăila, locuitorii acestui sat s-au mutat pe locul satului actual. La 1850 populaţia majoritară era cea românească. În 1898 s-a întemeiat satul Iacobdeal la poalele dealului cu acelaşi nume, alcătuit din lucrători ce se ocupau cu exploatarea granitului. Satul a înglobat alte aşezări mai mici: Muntele Carol, Iacobdeal, Gura Armanului.

Populaţia. La începutul sec. XX din cei 1396 locuitori, majoritatea (1154) erau români, dar exista şi un numar semnificativ de italieni – 182. În 2002, aproape toţi cei 3695 locuitori ai satului erau români. Italienii din Turcoaia sunt semnalaţi începând cu anul 1897, când au sosit circa 100 familii (302 persoane), cei mai mulţi fiind bărbaţii alungaţi de sărăcia de acasă, care sperau într-un câştig mai rapid, pe pământ străin, departe de familie şi casă. La vremea respectivă, în jurul satului Turcoaia mai existau câteva cătune (Iacob-Deal, Igliţa, Blasova), colonii muncitoreşti, care au avut o viaţă efemeră, dispărând în timp sau fiind înglobate în vatra satului actual, care s-a extins pe măsura creşterii numărului de locuitori.

Activităţi tradiţionale: exploatarea pietrei şi agricultura.
Tradiţii şi obiceiuri. Hora Satului, manifestare folclorică ce tinde să devină o tradiţie şi la care participă formaţii artistice şi ansambluri folclorice din comunele învecinate.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase: Biserica cu hramul Sf. Nicolae, construită în 1862.
Monumente şi situri arheologice. Legende locale. Se spune că pe actuala vatră a satului trăia un turc bătrân şi beteag care-şi petrecea viaţa într-un bordei, având pe lângă el o oaie. Cei care treceau pe aici, fie că poposeau pentru o noapte sau două, fie că nu, dacă se întâmpla să fie întrebaţi pe unde au fost, răspundeau că la „turcu cu oaia.” (Vasile S. Velea, Monografia comunei Turcoaia).

Cerna – Mircea Vodă-Horia – Izvoarele

Între Cerna şi Mircea Vodă drumul național DN 22D conturează limita sudică a munţilor Măcin ajungând la satul General Praporgescu de la poalele dealului Muchea Lungă – capătul vestic al şirului de culmi vălurite incluse în rezervaţia peisagistică Muchiile Cernei Iaila (1891,0 ha), cea mai întinsă rezervaţie naturală cu vegetaţie de stepă din România. Substratul cretacic (calcare, marnocalcare şi gresii calcaroase), uşor erodabil, a fost modelat în decursul milioanelor de ani în forme sinuoase, de culmi rotunjite şi versanţi prelungi, asemănătoare unor dune. Aspectul deşertic se accentuează treptat către vest, unde pâlcurile de păduri submediteraneene şi rariştile de stejar pufos dispar complet, fiind înlocuite de întinse pajişti stepice ce amintesc de „pustiul” Dobrogei de altădată. Aici stepa de loess păstrează câteva suprafeţe caracteristice stepei cu ierburi înalte, aproape dispărută în alte zone. În rezervație cresc 29 de specii de plante protejate printre care coada şoricelului (Achyllea clypeolata), vineţele (Centaurea napulifera), osul iepurelui (Ononis pussila), etc. Trecând de satul General Praporgescu drumul urcă dealul Carapelit, ce uneşte Munţii Măcinului cu Podişul Babadag, coborând apoi către Horia, spre care converg şi culmile stepice ale Islamului şi Pietroiul Mare, din sudul podişului Niculiţel.

Între Horia şi Izvoarele, la sud de drumul judetean DJ 227 muntele Consul – prima rezervaţie naturală din România (1927, alături de cea de la Niculiţel), se impune în peisaj cu silueta sa conică ce îi trădează originea vulcanică. Riolitele, roci magmatice din perioada Jurasicului mediu, sunt vizibile în vârfurile Consulul Mare (333 m) şi Consulul Mic, precum şi în partea superioară a versanţilor. La bază, muntele Consul este înconjurat de calcare dolomitice, fliş calcaros, conglomerate (Anisian inferior, Werfenian superior şi inferior), roci în care se dezvoltă şi două peşteri. Vârful Consulul Mare oferă posibilitatea unui tur de orizont spre partea de sud a podişurilor Niculiţel și Babadag și a lacului Babadag.

Flora. Rezervaţia naturală mixtă Muntele Consul (328,00 ha) este dominată de pajişti stepice şi stâncării, unde este răspândită o asociaţie vegetală mai rară în alte situri din Dobrogea: rariştile de cărpiniţă (Carpinus orientalis), mai rar stejarul pufos (Quercus pubescens) care se formează şi pâlcuri de păduri submediteraneene pe văile mai umede ale versantului nordic. Un interes aparte îl prezintă o specie de coada şoricelului (Achillea depressa) precum şi Dianthus pseudarmeria, Goniolimon collinum, Verbascum ovalifolium.

CERNA

Istoricul localităţii. Localitatea este atestată documentar în Defterul din 1573: Yeni-derbend şi Çerna-giberan, Çirneyi-giberan (“Cerna creştină”), în opoziţie cu Çerna-müslim, Çirneyi—müslim (“Cerna musulmană”), sat aflat la vreo 800 metri distanţă; acesta din urmă mai apare o singură dată în documente, la 1850, când Ion Ionescu de la Brad îl aminteşte cu numele Tcherni-keui şi notează că este devastat. Harta statistică rusească (1835 şi 1853) menţionează localitatea cu numele Çernoe, precizând că are, la momentul respectiv biserică şi 85 de case. La mijlocul sec. XIX majoritatea documentelor o menţionează cu numele Cerna, ca sat cu populaţie românească, numele fiind notat în diferite variante: Czerna, Tscherna, Çerna . În vecinătate se afla cătunul „Piatra Roşie”, fondat la 1896 de coloniştii italieni şi de alte naţionalităţi care se ocupau de exploatarea pietrei din dealul „Piatra Roşie”.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Biserica cu hramul „Sf. Arhangheli Mihail şi Gavril” a fost fondată în 1841. În 1890-1897 s-a ridicat o a doua biserică, de catre meşteri italieni, cu o arhitectură monumentală ce impresionează şi astăzi.
Monumente şi situri arheologice: În vecinătatea satului a fost identificată o întinsă aşezare de epocă romană.

Alte obiective de interes turistic:

Casa Memorială Panait Cerna. (Acces DN 22 Tulcea Nalbant, DN 22D Cerna)

Situată în centrul satului, casa în care s-a născut poetul Panait Cerna (1881-1913), prezintă date despre viaţa şi activitatea acestuia, dar şi aspecte de civilizaţie tradiţională din zonă, de la sfârşit de secol XIX şi început de sec. XX. Expoziţia memorială este alcătuită din două săli cu panouri şi vitrine prezentând date biografice, reproduceri după fotografii, documente, acte de stare civilă şi de studii, după manuscrise şi publicaţii, după diferite ediţii ale operei poetice; poetul a lăsat o operă restrânsă, pe măsura vieţii, dar cu un profil aparte în literatura de la începutul secolului nostru. O altă sală reconstituie un interior cu obiecte şi imagini foto amintind atmosfera de epocă din casa în care şi-a petrecut prima parte a vieţii. În partea dedicată civilizaţiei tradiţionale din zonă sunt prezentate aspecte de organizare a interiorului locuinţei, ţesături decorative şi de uz, instrumentar pentru practicarea unor ocupaţii tradiţionale.

Şcoala veche în care a învăţat şi poetul Panait Cerna are pe faţadă placă de fondare: „România. Şcoala Primară Dr. C. Angelescu. Reconstruită în anul 1922 sub domnia Regelui Ferdinand I sub administraţia d-lui Prefect…” Sunt enumeraţi membrii comitetului de construcţie şi constructorii.

Legendele satului Cerna. Prima legendă spune că demult, în căutarea de pământ bun pentru agricultură, după ce în drumul lor întâlniseră până atunci numai pământ galben, sărăcăcios, oamenii s-au bucurat găsind aici de o parte şi de alta a unui firicel de apă, aproape de pădure şi câmpii întinse până la adăpostul munţilor din jur. Si când au tras o brazdă de pământ au văzut că pământul acesta este negru, bun pentru culturile ce aveau să le facă. Probabil acei oameni au avut o origine slavă, şi de aici denumirea localităţii: Cerna de la adjectivul „ceornâi” care înseamnă negru. A doua legendă este aceea menţionată în Monografia din 1935 a lui I. Cheşcă, auzită de acesta de la cel mai vârstnic locuitor al satului la acea vreme, Constantin Cenco. In urma unui război nimicitor se întinsese ciuma. Oriunde priveai, vedeai doar oameni morţi sau în chinuri. Câinii urlau, iar corbii croncăneau sinistru. De jur-împrejur se înălţau nori negri de fum. Spre a opri trecerea altora prin acest înciumat sat, s-a tras de jur împrejurul satului o brazdă adâncă şi neagră. Plugul a fost tras de doi boi negri. Din cauza acestui doliu ce îmbrăca totul în jurul satului i s-a zis Cirna apoi Cerna, în slavă însemnând negru.

Trasee turistice
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
Pensiunea Pestisorul
Pensiunea împletește perfect modernul cu accente pitorești și se remarcă prin stil și eleganță.

Escape Travel oferă în această perioadă o excursie de o 7 ore în paradis. Itinerar: Tulcea – Braț Tulcea –

Delta Dunării rămâne paradisul pescarilor, indiferent de nivelul lor de experiență. Societatea Euro Fish din Tulcea oferă pasionaților de pescuit

Ce poate fi mai liniștitor, în vacanța de Paște 2020, decât o plimbare cu barca pe canale. Primavara în Delta

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării este un proiect cultural al Asociației “Ivan Patzaichin