Triunghiul mânăstirilor nord-dobrogene

Tulcea –Somova- Mânăstirea Saon – Niculiţel – Mânăstirea Cocoş – Teliţa – Mânăstirea Celic Dere -Frecăţei-Cataloi-Tulcea

Tulcea – Somova

Caracteristici generale. Traseul se desfășoară în zona de contact între dealurile Tulcei și lunca Dunării, inclusă în Rezervația Biosferei Delta Dunării. Terasele de loess oferă o vedere panoramică asupra lacurilor Câşliţa, Somova și a canalelor dintre acestea.

Fauna. În lunca Dunării și pe lacurile Câşliţa și Somova pot fi observate specii rare de păsări și mamifere acvatice şi terestre : pelicanul comun, pelicanul creţ, cormoranul mic. buhaiul de baltă, stârcul pitic, stârcul roşu, ţigănuşul, lebăda de vară, raţa roşie, codalbul, şorecarul, prigoria, dumbrăveanca, popândăul, vidra, nurca europeană.

SOMOVA

Scurt istoric: Satul apare menţionat în hărţile militare şi în documentele administrative de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX sub forma Samora (harta Zanoni 1774), Somma (Schmid 1774, 1782) şi Somova (hartă austriacă din 1790). Potrivit tradiţiei satul Somova a fost întemeiat de trei pescari români basarabeni, în secolul al XV-lea. Numele localităţii vine fie de la un somn mare pescuit în gârla Somovei, fie de la un samovar găsit în zonă.

Populaţia. În trecut populaţia Somovei era preponderent alcătuită din români, dar existau şi ruşi şi bulgari. Conform recensământului din 2011, aproape toţi cei 2141 locuitori sunt români.

Lăcaşe de cult: Biserica satului, cu hramul Sf. Voievod, a fost ridicată în jurul anului 1880, din iniţiativa preotului Alexandru Negru.

Monumente şi situri arheologice: Pe teritoriul localităţii, începând din zona lacului Somova spre interior, au fost descoperite câteva aşezări aparţinând perioadei eneolitice (cultura Gumelniţa), epocii fierului şi perioadei romane.

Drum Județean 229D – Mânăstirea Saon

Caracteristici generale. Drumul secundar către mănăstirea Saon parcurge valea de la baza dealului Mândreşti (situl Natura 2000 Podişul Nord Dobrogean), culmile acestuia constituind zone de unde pot fi admirate Lunca Dunării, lacurile Saon şi Rotundu, Mănăstirea Saon, dealurile Niculiţelului.

Pe versanţii vestici se află rezervaţia naturală peisagistică Dealul Mândreşti (5,0 ha) unde substratul geologic de calcare dolomitice (Anisian mediu şi inferior) a favorizat dezvoltarea unui habitat endemic pentru Dobrogea – tufărişuri vest-pontice de iasomie, păliur și arbuşti de spinul lui Christos, specie ameninţată aflată aici la limita sa nordică de răspândire în Dobrogea.

Fauna. În rezervaţia naturală peisagistică Dealul Mândreşti https://www.romanianresorts.ro/rezervatia-naturala-dealul-mandresti şi lacurile Saon şi Rotundu pot fi observate specii de păsări rare şi foarte rare: călifarul roşu, acvila ţipătoare mică), piciorongul, chira de baltă, dumbrăveanca, lebăda de vară , raţa roşie, fundacul mic, codalbul, şorecarul mare, prigoria.

Mamifere: vidra , nurca europeană, pisica sălbatică, popândăul.

Mânăstirea Saon – Niculiţel

Înălţimile care înconjoară depresiunea Niculiţel, de origine vulcanică, cu versanţi pietroşi abrupţi, se caracterizează printr-o alternanţă de păduri balcanice, rarişti şi pajişti stepice cu stâncării incluse în situl Natura 2000 Podişul Nord Dobrogean. Drumul în serpentine spre Valea Teilor străbate pădurea balcanică de gorun și carpen, facilitând accesul către câteva poieni, de unde sunt vizibile localitatea Niculiţel, versanţii învecinaţi cu aspect montan și lunca Dunării. Cea mai întinsă dintre aceste poieni, împreună cu o fâşie din pădurile limitrofe sunt protejate la nivel local, constituind rezervaţia „La Monument” – Niculiţel (18,00 ha).

Flora. Pana zburătorului, salata de pădure – specii amenințate, brânduşele, colilia.

Fauna.
Eretele sur, eretele vânăt, şorecarul mare, acvila pitică dumbrăveanca, ciocănitoarea de stejar, ciocârlia de pădure , sfrânciocul cu frunte neagră, privighetoarea de zăvoi, silvia mică, pitulicea mică, grangurul.

NICULIŢEL

Istoricul localităţii. Satul apare menţionat în descrierile de călătorie a lui Georgi Dousa, în sec. XV, cu numele Monaster. Ulterior îl regăsim pe unele hărţi medievale din sec. XVII-XIX, precum şi în relatările călătorilor străini, respectiv în documente administrative turceşti cu numele Monaster (sec. XVII, prima jumătate a sec. XVIII).

Treptat, de la mijlocul sec. XIX, se impune numele de Niculiţel, cu variantele: Niculiţălu (Ion Ionescu de la Brad, 1850), Nicoliţălu (Cronica de Milostenii din 1859), Nikulizel (Peters 1864) – cu biserică, Nicolitza – 1871, Niculiţellu (Nifon Bălăşescu, 1869-1874); în primii ani ai sec. XX M.D. Ionescu notează ca nume ale satului: Fântâna Nedelea, Satul Mănăstirei sau Nicoliţel.

Harta statistică rusă (1835, 1853) întocmită după războiul ruso-turc din 1828-1829, înregistrează satul cu ambele nume – Monastîrisce Nikuliţel, având 80 de case. Potrivit tradiţiei, satul a fost întemeiat de românii basarabeni pe la începutul sec. XVIII. La 1850 era eminamente românesc, aportul mocanilor transilvăneni dar şi a unor locuitori veniţi din Moldova fiind deloc neglijabil. Tradiţia reţine că numele satului ar proveni de la cel al unui cioban, Niculiţă, unul din posibilii întemeietori ai satului actual, de care s-ar lega şi descoperirea bisericii Sf. Atanasie, pe la începutul veacului al XIX-lea. După alte păreri, numele Niculiţel ar proveni de la cel al bogatului cioban Nicolae Hagi Ghiţă Poenaru, cel care a donat mănăstirii Cocoş întreaga sa avere.

Gospodărie / Arhitectură tradiţională. În construcţia locuinţei se foloseau materialele tradiţionale: nuielele, pământul (sub formă de „ceamur”), stuful, olana, lemnul. Casele tradiţionale sunt îndreptate cu faţa spre răsărit, cu camerele dispuse una în continuarea alteia sau în forma literei „L”. Aproape toate locuinţele au cerdac în faţă, în dreptul uşii, iar de o parte şi de alta prispă din pământ sau piatră. Acoperişul se sprijină în partea din faţă pe stâlpi de lemn ce cad vertical pe prispă. Decorul arhitectural folosit în mod frecvent în structura locuinţei sunt motivele florale stilizate în tehnica traforului şi motivele realizate la strung.

Activităţi tradiţionale. Calitatea vinului produs în zonă e cunoscut din cele mai vechi timpuri, dovadă fiind informaţiile călătorilor străini, care au degustat la faţa locului un astfel de vin sau vorbesc despre exportul acestuia către Polonia şi Rusia. Un hrisov din 1803 al domnitorului Alexandru Moruzzi vorbeşte despre vinul adus în Moldova de la Niculiţel; sunt, de asemenea, alte mărturii din sec. XIX care se referă la calitatea vinului de Niculiţel. Ocupaţiile actuale ale locuitorilor sunt agricultura, creşterea animalelor şi viticultura. Niculiţelul este centru viticol renumit pentru producerea vinurilor cu denumirea de origine „Sarica-Niculiţel”.

Tradiţii şi obiceiuri. Satul păstrează o serie de obiceiuri tradiţionale legate de naştere, căsătorie, moarte, de sărbătorile calendarului ortodox sau anumite sărbători cu caracter agrar. Cele mai spectaculoase sunt obiceiurile sărbătorilor de iarnă – care încep din ajunul Crăciunului (24 decembrie) şi se termină de Bobotează (6 ianuarie) : colindatul, pluguşorul, semănatul, sorcova, moşii, mocanii, capra, cămila, turcii, ursul, Siva, Vasilica, etc.

La începutul primăverii, se practică – în două duminici consecutive – Olăriile mari şi Olăriile mici legate de Lăsata Secului de carne şi Lăsata Secului de brânză.

Din 1997, în fiecare octombrie se organizează „Sărbătoarea viei şi a vinului”, eveniment folcloric ce îmbină datini şi obiceiuri cu activităţi socio-economice: concursuri sportive pentru tineret, expoziţii de artă populară, parada carelor alegorice, degustări de vinuri, parada costumelor populare, spectacole folclorice.
Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Pentru necesităţile cultului ortodox a fost folosită, în sec. XVIII, biserica Sf. Atanasie . În perioada 1882-1895 s-a ridicat o a doua biserică, în centrul satului, pusă iniţial sub patronajul Sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena şi, ulterior, a Cuvioasei Paraschiva. Aceasta are formă de cruce, trei turle, fiind construita în stil bizantin. Pictura iniţială a fost realizata de pictorul tulcean Gheorghe Cardaş. Hramul bisericii şi al satului – Sfânta Paraschiva (14 octombrie)- constituie sărbătoarea specifică acestei comunitati, îmbinand elementele laice cu cele religioase. Celălat moment în care localnicii sărbătoresc este Hramul Bisericii Sf. Atanasie- 2 mai.

Monumente şi situri arheologice. Zona a fost locuită încă din preistorie (eneolitic, prima epocă a fierului) aşa cum o dovedesc descoperirile din apropierea lacului Gorgonel. În epoca romană zona Niculiţelului se afla în teritoriul administrativ al cetăţii Noviodunum, cunoscând o puternică concentrare de aşezări şi structuri de locuire de tip vicus, respectiv villa, şi necropole romane. În zona centrală a satului au fost identificat trei apeducte. Zona estică a localităţii Niculiţel, aflată la poalele Dealului Pâslaru a fost locuită în epoca medie-bizantină şi medievală târzie.

Valul lui Traian – Satul Niculiţel este înconjurat de un val de pământ (numit de localnici „Valul lui Traian” sau „Troian”) lung de 27 km, ce închide o suprafaţă de cca. 50 km2. În interiorul valului se află câteva întărituri (lagăre), înconjurate şi acestea cu valuri. În lipsa unor cercetări sistematice valul a fost datat diferit, începând din sec. IV d.Chr. până în sec. XI – XII, şi, în consecinţă, atribuit romanilor, protobulgarilor sau bizantinilor.

Biserica Sf. Atanasie. A fost descoperită în anul 1974, a fost ridicată în prima jumătate a sec. XIV ca biserică a unei curţi feudale. Biserica avea dimensiunile iniţiale de 11,5 x 6,5 m şi un altar semicircular acoperit cu o semicalotă. În primele decenii ale sec. XV biserica şi-a încetat activitatea; fiind redată cultului la începutul sec. XVI – ca biserică a comunităţii parohiale din zonă – moment când au loc şi primele modificări: limita vestică a pronaosului a fost extinsă cu 1,3 m şi s-a refăcut zidul absidei altarului. În cursul sec. XVII pronaosul este din nou mărit spre vest cu încă 1 m. În jurul anului 1880 au loc ultimele intervenţii şi transformări: zidul despărţitor dintre naos şi pronaos a fost demolat parţial şi înlocuit cu o arcadă; s-a refăcut şarpanta şi învelitoarea, iar la extremitatea vestică a lăcaşului s-a adăugat o turlă-clopotniţă din lemn. În prezent biserica funcţionează ca biserică de cult.

Biserica cu plan treflat a fost descoperită la 3 km S-V de sat, în punctul „Cetăţuia”. Construită în sec. XI – XII sau, după alte opinii, la începutul sec. XIII, aceasta a constituit, foarte probabil, biserica unei mănăstiri; s-au păstrat doar temeliile din cărămizi şi ţigle romane, unele cu ştampila leg. I Iovia Scythica, refolosite. Este cea mai veche biserică de acest gen de pe teritoriul ţării noastre.

Pădurea Niculitel impresionează prin peisaj, fiind recunoscută pentru frumoseţea ei, astfel „ Poiana Regele Ferdinand I” de la Niculiţel, a fost constituită în anul 1927 ca prima rezervaţie legală a naturii din România, ca amplasament fiind pădurea situată lângă Niculiţel.

Niculiţel – Mânăstirea Cocoş

Traseul este flancat, spre sud, de înălţimile împădurite ale podişului Niculiţel care înconjoară şi Manăstirea Cocoş. Pădurile de gorun si carpen au un aspect mozaicat în care se remarcă nuanţele argintii ale teiului. În imediata apropiere a mănăstirii se profilează un deal cu vârfuri stâncoase ce reprezintă, conform tradiţiei, locul în care cântau cocoşii sălbatici, specie presupusă a fi cocoşul de mesteacăn silvostepic, dispărut în prezent din Dobrogea.

Flora. Aici a fost constituită rezervaţia naturală mixtă Mânăstirea Cocoş (4,6 ha) unde se conservă un mic pâlc de sâmbovină. Specificul rezervaţiei este conferit şi de alte specii ameninţate rar întâlnite precum Allium guttatum şi Ornithogalum amphibolum.

Fauna. Specii rare de păsări răpitoare de zi – acvila ţipătoare mică, acvila pitică, şorecarul mare, eretele de stuf , eretele vânăt, eretele alb, eretele sur, uliul cu picioare scurte , şerparul, şoimul călător. De asemenea se poate vedea ciocănitoarea de stejar , ciocârlia de pădure şi alte specii caracteristice zonelor împădurite.

TELIŢA

Istoricul localităţii. O primă menţiune a satului – cu numele Deghirman-dere, apare într-un defter (condică) otoman din 1573 care se referă la strânsul oilor. Mult mai sigure sunt însă menţiunile de la sfârşitul sec. XVIII şi începutul sec. XIX, unde satul apare ca Teliza. Harta statistică rusă (1835), care înregistra situaţia Dobrogei după războiul ruso-turc din 1828-1829 arăta Teliţa ca fiind un cătun. Potrivit tradiţiei satul a fost întemeiat de români pe la 1800, dar după o epidemie de ciumă în 1848, acesta a fost pustiit.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. O primă biserică a fost întemeiată pe la 1803; aceasta arzând în 1899, o casă de rugăciune cu hramul „Înălţarea Domnului” i-a luat locul pentru un timp; casa a fost păstrată până astăzi şi folosită ca paraclis. Pe locul celei arse a fost ridicată în anii 1902-1909 biserica cu hramul „Naşterea Maicii Domnului” cu 6 turle, după un plan arhitectural adus de la Kiev . Iconostasul a fost pictat în anii următori de pictorul tulcean Enache Cardaş. Biserica dispunea de un patrimoniu bogat de odoare bisericeşti, în parte distrus în timpul primului război mondial.

Complexul meşteşugăresc Teliţa – Valea Morilor (punctul „ La Hogea”). Se află în marginea de SV a localităţii Teliţa, la aproximativ 150 m de limita vestică a acesteia. Cercetările desfăşurate în anii 1982 – 1985, 1989 – 1992, 2004 au scos la lumină un centru meşteşugăresc (officina) de perioadă romană (sec. II- IV) specializat în producţia de ceramică şi material tegular, întins pe o suprafaţă de aproximativ 1 ha. Este singurul complex de acest gen cercetat în zona istro-pontică.

Dealul Ogurului – Teliţa – Valea Celicului

Avansând către Teliţa, traseul atinge estul Podişului Niculiţel, acoperit în cea mai mare parte de păduri: gorun cu carpen din Moldova şi Muntenia, vizibile de-a lungul drumului Teliţa – Mânăstirea Celic-Dere, precum şi pe drumul forestier Valea Celicului. De-a lungul acestui traseu pârâul Celic („pârâul de oţel”, în limba turcă) descrie numeroase meandre, conferind văii un plus de un plus de umiditate, ce favorizează dezvoltarea unor exemplare de carpen şi gorun mai înalte decât pe versanţii alăturaţi.

Vârfurile dealurilor situate la sud de acest pârâu, pe care se deschid adesea poieni cu stâncării şi vegetaţie stepică, oferă puncte de perspectivă asupra manăstirii Celic-Dere şi a masivului forestier înconjurător. Altitudinile cresc către vest, culminând cu şirul de dealuri Edirlen („cele şapte dealuri”, în limba turcă) – 340,7 m, parţial protejate în cadrul rezervaţiei naturale mixte Edirlen (25,50 ha). În peisajul rezervaţiei se impun vârfurile stâncoase constituite din roci magmatice, granitoide de culoare roşiatică, precum şi unele habitate endemice pentru Dobrogea, constituite din pajişti de stepă sau păduri balcanice.

Flora. Dintre cele 21 de specii ameninţate cu dispariţia, caracteristice rezervaţiei sunt îndeosebi brânduşele, ghiocelul cu frunze îndoite, colilia.

Fauna. Datorită diversităţii mari de specii de păsări care cuibăresc şi se hrănesc în zonă, aceasta a fost declarată Arie specială de protecţie avi-faunistică, sub denumirea de SPA Măcin-Niculiţel. Cele mai interesante specii de păsări rare din zonă sunt acvila ţipătoare mică, acvila pitică, viesparul, şoimul călător, şerparul, şorecarul mare, uliul găinilor, uliul păsărilor, eretele sur, eretele vânăt , lăcustarul.

Trasee turistice
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
Pensiunea Pestisorul
Pensiunea împletește perfect modernul cu accente pitorești și se remarcă prin stil și eleganță.

Escape Travel oferă în această perioadă o excursie de o 7 ore în paradis. Itinerar: Tulcea – Braț Tulcea –

Delta Dunării rămâne paradisul pescarilor, indiferent de nivelul lor de experiență. Societatea Euro Fish din Tulcea oferă pasionaților de pescuit

Ce poate fi mai liniștitor, în vacanța de Paște 2020, decât o plimbare cu barca pe canale. Primavara în Delta

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării este un proiect cultural al Asociației “Ivan Patzaichin