Spre Colinele Beștepe și Lacul Razim

Spre Colinele Beştepe şi Lacul Razim

Tulcea – Nufăru – Beştepe – Mahmudia – Murighiol – Dunavăţ – Sarinasuf – Agighiol – Sarichioi -Zebil – Mihail Kogălniceanu –Tulcea (70 km)

Aproape de ieşirea din oraşul Tulcea, drumul judeţean DJ 222C trece pe la baza dealului Bididia, pe lângă Grădina Botanică, unde sunt conservate ex situ o serie de plante caracteristice Dobrogei, inclusiv numeroase specii ameninţate cu dispariţia. În afara oraşului, drumul traversează o zonă de stepă care se întinde de pe dealul Bididia până la marginea stufărişurilor rămase în urma desecării lacului Zaghen. Între Malcoci şi Nufăru, la sud de drum, terasa formează versanţi abrupţi brăzdaţi de ravene, acoperiţi de o fâşie de pajişti stepice.

Flora. În satul Nufăru, pe un pinten stâncos care domină un meandru al braţului Sfântu Gheorghe, printre ruinele cetăţii Proslaviţa, se dezvoltă câteva asociaţii de stepă (Agropyro cristati – Kochietum prostatae, Artemisio austriacae-Poëtum bulbosae). Aceleaşi forme de relief şi vegetaţie apar între Nufăru, Victoria şi Beştepe, de unde se deschide panorama stufărişurilor limitrofe braţului Sfântu Gheorghe, pe care se distinge o insulă cu zăvoaie de salcie.

Fauna. De pe dealul Bididia se vede Lacul Zaghen, iar iubitorii de birdwatching pot admira avifauna de aici, în special cea acvatică, mai deosebite fiind speciile de păsări limicole: ciocântorsul (Recurvirostra avosetta), piciorongul (Himantopus himantopus), becaţina comună (Gallinago gallinago), sitarul de mal (Limosa limosa), fluierarul cu picioare roşii (Tringa totanus). Între localităţile Malcoci şi Nufăru, la sud de drum, terasa loessoidă formează versanţi abrupţi brăzdaţi de ravene dese ce adăpostesc specii de păsări care cuibăresc în galerii săpate în loess: prigoria (Merops apiaster), dumbrăveanca (Coracias garrulus), lăstunul de mal (Riparia riparia), cucuveaua (Athene noctua), vânturelul roşu (Falco tinnunculus).

Satul-reşedinţă de comună, Nufăru, este aşezat la 12 km E de municipiul Tulcea, pe malul drept al braţului Sf. Gheorghe, fiind străbătut de drumul care leagă reşedinţa de judeţ cu comuna Murighiol. În localitate există un punct de trecere cu bacul. Alte denumiri cunoscute sunt Prislava, Prislavăţ, până în 1908, Domniţa Maria, între 1908-1948 și Ada Marinescu, între 1948-1964

Spre Mahmudia

La ieşirea din Beştepe un drum secundar de pământ se îndreaptă către nord-est, spre cetatea getică situată pe un platou de loess cu vegetaţie de stepă. Peisajul este foarte divers, la sud de situl arheologic Cetatea Salsovia înălţându-se culmile impunătoare ale dealurilor Beştepe („cele cinci coline”, în limba turcă). Spre nord se desfăşoară priveliştea bălţilor care mărginesc braţul Sfântu Gheorghe, acoperite în cea mai mare parte de stufărişuri. În apropierea ţărmului este vizibilă o insuliţă din loess pe care s-a păstrat, ferit de păşunat, un fragment de stepă deşertică pontică cu graminee. Toată această zonă este inclusă în situl Natura 2000 „Beştepe-Mahmudia”*. De aici sau din apropierea localităţilor Beştepe şi Mahmudia se poate vizita, pe trasee nemarcate, rezervaţia naturală peisagistică Dealurile Beştepe (415 ha).

Specificul geologic al rezervaţiei este conferit de existenţa formaţiunii de Beştepe caracteristică Devonianului (410-360 milioane de ani), constituită din complexul silicolitic, şistos calcaros, respectiv flişoid .Din aceste roci, erodate timp de sute de milioane de ani, sunt constituite cele cinci coame de deal golaşe, aride, cu altitudine maximă de 242 m. Aici poate supravieţui numai vegetaţia de stepă petrofilă, respectiv de stepă de loess. Pe versanţii nordici abrupţi surplusul de umiditate permite însă instalarea unor păduri submediteraneene dense. Pe rama sudică a dealurilor pantele sunt mai line, fiind acoperite predominant de stepe cu rare tufărişuri de păliur în cuprinsul cărora au fost efectuate plantaţii forestiere, spre estul rezervaţiei. Dealurile Beştepe prezintă o importanţă peisagistică majoră, de aici fiind vizibile Delta Dunării şi meandrele braţului Sfântu Gheorghe, Lacul Razim şi Insula Popina, uneori chiar Marea Neagră.

Flora. Valoarea conservativă a florei dealurilor Beştepe este conferită, între altele şi de specii ameninţate precum brânduşa (Colchicum triphyllum), cârcelul (Ephedra distachya), Euphorbia nicaeensis ssp. cadrilateri, Sedum caespitosum.

Fauna. Habitatele de aici sunt locuri ideale pentru cuibăritul, hrănirea şi odihna a numerose specii de păsări şi mamifere – codalbul (Haliaeetus albicilla), acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), acvila mică (Hieraaetus pennatus), viesparul (Pernis apivorus), şerparul (Circaetus gallicus), dumbrăveanca (Coracias garrulus), şorecarul de iarnă (Buteo lagopus), sfrânciocul roşiatic (Lanius collurio), huhurezul mic (Strix aluco), prigoria (Merops apiaster), ciocârlia de camp (Alauda arvensis), ţestoasa dobrogeană (Testudo graeca), popândăul (Spermophilus citellus), bursucul (Meles meles).

Spre Cetatea Halmyris

Plecând din Mahmudia, traseul (DN 222C) trece prin apropierea unor zone umede cu stufărişuri ce mărginesc lacurile Pietrei şi Porculeţ, izolat fiind vizibil şi un pâlc de tufărişuri de cătină roşie (Tufărişuri danubiene de apă dulce de Tamarix ramosissima cu Calamagrostis epigeios-Danube small reed fresh water tamarix stands). La vest de localitatea Murighiol, situată pe malul lacului cu acelaşi nume („lac violet” în limba turcă), drumul traversează o pajişte stepică intens păşunată care se întinde spre sud, pe colina calcaroasă Movila Duna. De pe culmea acesteia se poate admira luciul de apă sinuos al lacului Sărăturile, respectiv şirurile paralele de stâncării calcaroase de pe vârful colinei. Din Murighiol un drum secundar de pământ ajunge până pe malul braţului Sfântu Gheorghe, printre zăvoaie de salcie (Lower Danube willow galleries). Un alt drum secundar pietruit permite accesul la Cetatea Halmyris, situată limitrof zonelor umede cu stufărişuri, rămase pe amplasamentul fostelor lacuri Cruhlicul Mare şi Cruhlicul Mic, din ultimul păstrându-se un mic luciu de apă, la vest de situl arheologic. Pe platoul cetăţii frecventele tulpini roşiatice de iarbă vântoasă (Bassia prostrata) indică prezenţa unui habitat de stepă ponto-sarmatică (asociaţia Agropyro cristati-Kochietum prostratae).

Flora. Vegetaţie de stepă petrofilă (Stepe vest-pontice de Thymus zygioides – Western Pontic thyme steppes), câteva specii protejate precum Paronychia cephalotes, Koeleria lobata etc.

Fauna. Numeroase specii faunistice, în special păsări acvatice sau răpitoare de zi – pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), stârcul pitic (Ixobrychus minutus), stârcul roşu (Ardea purpurea), şoimul călător (Falco peregrinus), şerparul (Circaetus gallicus), lăcustarul (Sturnus roseus) etc.

Localitatea MAHMUDIA

Conform legendelor locale, localitatea are numele actual din anul 1832 când sultanul Mahmud al II – lea o declară oraş numind-o după propriul său nume – Mahmudieh. Înainte de această dată purta numele de Beştepe Românesc ( beş = cinci; tepe = colină ) fiind fondată de o colonie de romani la o dată neprecizată. Teritoriul ocupat astăzi de comuna Mahmudia a fost însă locuit din perioade mult mai vechi. Mulţimea obiectivelor identificate prin cercetări de teren, lucrări ocazionale de salvare sau surse scrise, au făcut ca acest nume să apară adesea menţionat în literatura arheologică. Alte denumiri: Beştepea Românească, până în 1832. Se pare că întemeietorii satului modern au fost ciobanii transilvăneni, sosiţi în sec. XVIII. În 1832, sultanul Mahmud al II–lea a întărit aşezarea şi a construit o geamie, ridicând-o la rang de oraş, motiv pentru care i s-a schimbat şi numele. Acest rang nu a durat decât câţiva ani, pentru că în 1850 I. Ionescu de la Brad dădea localitatea complet distrusă, după războiul ruso-turc.

Viaţa spiritualăa comunității este concentrată în jurul celor 5 lăcaşuri de cult specifice diferitelor grupuri etnice: 3 biserici lipoveneşti de rit vechi (una a lipovenilor nemoliţi care „beau doar din paharul lor”, foarte riguroşi în păstrarea normelor religioase, o biserică cu hramul Sf. Nicolae de vară – 22 mai şi alta cu hramul Sf. Gheorghe – 6 mai).

Ocupaţiile tradiţionale sunt agricultura, creşterea animalelor, pescuitul, vânătoarea, apicultura, împletiturile din papura.

Alte obiective de interes turistic. Cazematele datand din perioada celui de al doilea război mondial; Observatorul de păsări situat în proximitatea ruinelor cetăţii Salsovia.

Murighiol-Lacul Sărăturile-Lacul Beibugeac-Sarinasuf

Din Murighiol drumul (DJ 222C) trece prin apropierea zonei strict protejate Sărături-Murighiol (87 ha), inclusă în Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Rezervaţia este constituită dintr-un lac în jurul căruia diferitele asociaţii vegetale de sărătură sunt dispuse în fâşii paralele cu ţărmul, pe măsura diminuării concentraţiei de săruri din sol ( Western Pontic glasswort-seablite-saltwort swards, Western Pontic saline steppes). Lacul Sărături, de culoare albastru închis, ce şerpuieşte la poalele dealului Movila Duna şi cele cinci culmi ale dealurilor Beştepe ce se profileză la orizont creează un peisaj inedit, caracteristic pentru zona de contact între dealurile Tulcei şi câmpia litorală a Razimului. Nu departe de aici, la capătul vestic al localităţii Plopu, poate fi vizitat lacul Beibugeac; acesta seacă adesea în sezonul cald, înconjurat fiind de întinse zone cu vegetaţie de sărătură, similare celor din jurul lacului Sărăturile.

Flora. Între Plopu şi Sarinasuf, la sud de drum (Dj 222C) se află un lac ce comunică cu laguna Razim, malurile sale fiind acoperite cu vegetaţie de sărătură și cu unele asociaţii vegetale nesemnalate pentru lacurile precedente (Aeluropo-Salicornietum, Aeluropetum littoralis).

Fauna. Zona strict protejată Sărăturile-Murighiol şi lacul Beibugeac oferă o varietate mare de specii rare de păsări, avifauna zonei strict protejate fiind dealtfel şi motivul constituirii acesteia. Este o zonă aparte pentru practicarea birdwatchingului, unde se pot vedea specii de păsări prezente la cuibărit numai aici: avoseta (Recurvirostra avosetta), piciorongul (Himantopus himantopus), pescăruşul cu cap negru (Larus melanocephalus). De asemenea, este o zonă cu o deosebită importanţă pentru odihnă şi hrănirea speciilor de păsări migratoare. Un oaspete de iarnă deosebit este pescăruşul asiatic (Larus ichthyaetus).

MURIGHIOL

Istoricul localităţii. În antichitate, actuala vatră a satului era port la Marea Neagră, dar şi la vechiul Danubiu. Numele localităţii derivă din cuvintele de origine turcă: moru, mori (albastru) şi ghiol (lac). Prima atestare documentară a localităţii, cu numele de Mor-Kasim, apare în registrele turcesti din 1543; documentele turceşti din 1864-1877 menţionând numele aşezării sub forma Mori-gol. Prima menţionare scrisă apare în Defterul din 1543: Mor-Kasim, adică Lacul Violet – lacul sărat de lângă Murighiol. Localitatea a fost fondată de tătarii veniţi din Crimeea; ei au găsit aici pământ bun de cultură şi de păşunat, fără a plăti dări către statul otoman. În urma războiului din 1877-1878, cea mai mare parte din populaţia mahomedana s-a retras, iar aşezarea a fost ocupată de ruşii-lipoveni din localităţile învecinate, Caraorman şi Uzlina, a căror ocupaţie principală este pescuitul. Urmele arheologice descoperite în zonă datează din prima şi a doua epocă a fierului, epoca romană şi perioada medievală.

Activitati specifice zonei: agricultură, pescuit, turism, agroturism, comerț.

Evenimente locale: 7 iulie – Sfinții Epictet și Astion; Festivalul anual Serbarile Apei şi Pescuitului , iniţiat în anul 2000 (Sursa: Ghidul Judeţului Tulcea, Ed. 2011)

Satul Uzlina. Izvoarele istorice arată că satul Uzlina, amplasat pe un grind cu acelaşi nume, situat în preajma unui lac omonim, a fost, timp de peste 200 de ani, o prosperă comunitate de pescari. Populaţia era formată doar din lipoveni care se îndeletniceau cu pescuitul şi cu creşterea animalelor. După Războiul de Independenţă (1877-1878), satul Murighiol a fost părăsit de comunitatea turcească existentă aici şi a fost ocupat, în buna parte, de lipovenii din Uzlina, care şi-au transferat gospodăriile în zona de terasă pentru a evita pierderile provocate de inundaţii. Ei au păstrat însă şi gospodăriile din Uzlina, unde practicau mai uşor pescuitul. Urmaşii respectivilor lipoveni din Uzlina au revenit recent în localitatea de baştină, practicând pescuitul, dar şi turismul. In sat funcţionează şi o fermă piscicolă de sturioni.

DUNAVĂŢU DE JOS

Localitate componentă a comunei Murighiol, este situată la 9 km SE de centrul de comună, în partea terminală a dealului Dunavăţ, acolo unde acesta ia contact cu zona deltaică. Singurul mod de a se ajunge în sat este dinspre Murighiol. Canalele Dunavăţ şi Lipovenilor înlesnesc accesul spre lacul Razim şi braţul Sf. Gheorghe.Istoricul locului. Se presupune că a fost fondat în jurul anului 1700 de pescarii ruşi şi români, cei din urmă plecând şi revenind în mai multe rânduri. În 1850 apare ca fiind complet distrus, pe lista întocmită de I. Ionescu de la Brad. În informaţiile austriacului Franz Mihalovici (1873) aflăm că „Dacă se lasă în stânga cel mai mare dintre aceste braţe Hiderlias Bogaz (Sf. Gheorghe – n.n.) atunci se continuă plutirea circa 3 ore pe câteva coturi foarte scurte, până când se întâlneşte un sat de cazaci, Dunavecz, aflat pe malul drept, mal înalt şi râpos, sat care datorită lungimii şi distanţelor mari dintre grupurile de case, pare a constitui 4 sate (de fapt, erau doar două, dar formate din mai multe nuclee – n.n.) denumite cu numele general Dunavecz.” Se confirmă ipoteza întemeierii satelor Dunavăţ de către cazacii zaporojeni, fără a exclude rolul celorlalte populaţii în popularea sau repopularea acestor localităţi, în condiţiile tulburi ale vremurilor respective.

Următoarea informaţie, cea a lui Gr. Dănescu (1896) arată că întreaga populaţie a satului (280 persoane) era formată din ruşi. Etnicii ruşi au întemeiat prima şcoală (1891) precum şi două biserici (1881 şi 1890). Învăţătorul V. Nicolau (preluat de D. Şandru) sublinia despre acest loc: ,,Satul a fost înfiinţat de zaporojeni cam între 1780- 1800… Fânaţele bune ce existau pe vremuri au făcut să vină oierii din Transilvania şi Moldova. În majoritate, românii din acest sat sunt rusificaţi datorită mediului în care trăiesc. Există români cu nume adevărat ruseşti’’. Această informaţie explică situaţia statistică a lui Dănescu, din 1896.

Numele Dunavăţ este de origine slavă, probabil ucraineană, putând proveni de la formele dunaviţa sau dunaveţi, care se traduc prin cei de lângă Dunăre. Probabil că primii locuitori proveneau de pe undeva, de lângă Dunăre, altfel nu ar avea nici o justificare, sau ar fi o poreclă. S-a atribuit în pereche cu cel al localităţii aflate la 2-3 km distanţă, situată şi altitudinal ceva mai sus.

Activităţi tradiţionale. Ocupaţiile de bază sunt pescuitul şi agricultura, în ultima vreme dezvoltându-se şi agroturismul, care tinde să capete chiar forme asociative, organizate, mai ales că drumul recent modernizat încurajază deplasarea spre aceste locuri, favorizat fiind de cadrul natural deosebit de interesant. Există câteva pensiuni moderne, care oferă turiştilor condiţii excelente de cazare şi masă şi posibilitatea practicării pescuitului şi vânătorii. În sat funcţionează o asociaţie agricolă şi câteva piscicole.

Lăcaşe de cult: Biserica ortodoxă cu Hramul Naşterea Maicii Domnului (8 septembrie).

DUNAVĂŢU DE SUS

Sat al comunei Murighiol, este amplasat la doar 5 km SE de reşedinţa de comună, într-o zonă în care dealurile joase dar stâncoase ale Dunavăţului se opresc pentru a face loc deltei. Acelaşi drum ca şi în cazul satului mai mare face legătura cu centrul de comună, avantajul faţă de cealaltă localitate fiind distanţa mai scurtă care trebuie străbătută pe drumul menţionat.

Istoricul localităţii. A fost înfiinţat în sec. XVIII de ruşi şi români proveniţi din Uzlina. Informaţiile furnizate de învăţătorul Vasile Luca, invocat de D. Şandru, sprijină cele afirmate mai sus: ,,Satul nostru, spun bătrânii români, era locuit la începutul formării lui numai de pescari şi mocani români, cu excepţia câtorva familii ruseşti. Cu timpul ruşii, care au venit din Basarabia şi din Rusia, au pus mâna pe cea mai mare avuţie, pescuitul, iar românii s-au retras şi astăzi satul este locuit în majoritate de ruşi; puţinii români rămaşi tind tot mai mult spre rusificare, chiar dintre cei mai tineri au uitat limba românească’.

Ocupaţii tradiţionale. Pescuitul şi agricultura, agroturismul.

Lăcaşe de cult: Biserica ortodoxă, urmaşa celei din 1894, este slujită de preotul din Dunavăţul de Jos.

Colina-Valea Nucarilor-Agighiol

Până la Agighiol traseul urmează partea nordică a lacului Razim, dincolo de micile lacuri şi amenajări piscicole din nordul lagunei (Calica, Agighiol etc.) ,fiind vizibilă insula Popina, un deal de tip inselberg (47 m) parţial scufundat sub apele Razimului. Insula (98 ha) constituie una dintre cele 18 zone strict protejate ale Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării.

Este situată în nordul Lacului Razim, în apropierea amenajărilor piscicole Iazurile şi Sarinasuf şi a localitatii Iazurile, fiind natură calcaroasa şi având o înălţime maximă de 47 m. Insula Popina a avut statut de rezervaţie naturală (1948-1994), ulterior devenind zonă strict protejată din Rezervaţia Biosferei Delta Dunării. Insula, fiind izolată de continent, a putut conserva numeroase specii de plante ierboase specifice stepei dobrogene, caracteristice zonelor stepice, constituind loc de cuibărire pentru păsări, precum şi habitat pentru reptile şi insecte. Aici se întâlneste planta endemică Ornithogalum oreoides, precum şi una dintre cele mai veninoase specii de păianjen, numit şi văduva neagră. Insula Popina este singurul loc din ţară unde găsim specia de lăcustă Isophya dobrogensis. În zonele stâncoase de ţărm se pot întâlni exemplare de şarpe de apă, iar în zonele argiloase, perechi de califar alb. Constituie un loc important de popas al păsărilor, aici putându-se întâlni păsări de mlaştină, păsări de pădure: privighetoarea roşcată, etc.

Flora. Specificul sitului este conferit în principal de specia protejată laptele câinelui (Euphorbia myrsinites), ale cărei tulpini târâtoare veşnic verzi se alătură decorului multicolor al lichenilor de pe stâncăriile calcaroase. Ambianţa deosebită este amplificată de perspectiva asupra lacului Razim, podişului Babadag, dealurilor Beştepe, etc.

Fauna. Și în aceste zone, în special în cadrul amenajărilor piscicole existente sau abandonate, în perioadele de migraţie pot fi observate concentrări mari de păsări acvatice, sau de păsări venite pentru a ierna: stolurile de gârliţă mare (Anser albifrons), gâsca cu gât roşu (Branta ruficollis), multe specii de limicole, paseriforme, răpitoare de zi.

AGIGHIOL

Istoricul localităţii. Denumiri vechi: Aci-göl în 1600, pe harta lui Evlia Celebi; Hadji Ghenli, în 1849, în informaţiile agentului polon Korsak; Hagighiol, în 1851, în lucrarea lui I. Ionescu de la Brad. Numele satului este de origine turcă (açi = amar; ghiol = lac) şi se traduce prin lacul amar, denumirea fiind luată de la lacul în care se varsă pârâul Tulcea, în fapt, un golf al lacului Razim care, datorită legăturii cu marea, are apa salmastră. La începutul sec. XVIII era locuit de turci şi e posibil ca tot ei să-l fi întemeiat, anterior sec. XVII, pe locul unei foste aşezări geto-dacice sau într-un areal de locuire geto-dacică important. După războiul ruso-turc din 1828-1829, turcii au părăsit în mare parte satul, astfel că în 1849, Korsak mai număra aici doar 15 case, locuite de turci şi români. A urmat o rapidă populare a localităţii cu români, dintre care 213 familii de transilvăneni, paralel cu plecarea turcilor, astfel încât în 1850 toată populaţia era românească. În 1872, locuitorii au ridicat o şcoală şi o primărie, prima biserică fiind înălţată în 1858, iar şcoala nouă, în 1879. Până în 1900 a fost reşedinţă de comună, având în componenţă şi satul Sabangia.

Monumente şi situri arheologice. În apropierea localităţii, în 1931 s-a descoperit un tezaur getic, într-un mormânt princiar, conţinând piese de podoabă şi armurărie din argint şi aur, care a devenit celebru. Mormântul din sec. IV î.Hr., atribuit unui reprezentant al aristocraţiei getice, este contemporan cu tezaurele descoperite în alte părţi ale Dobrogei (Mangalia, 2 Mai) sau ale ţării (Poiana Coţofeneşti, Băiceni – Cucuteni). Complexul funerar de la Agighiol ocupa un areal cu un diametru de 32 m, avea o înălţime de 2 m, formă boltită şi cuprindea trei încăperi. Camera princiară, în care se afla mormântul propriu-zis, adăpostea piese din argint sau argint aurit, între care un coif, cnemide (jambiere), cinci vase din argint şi alte obiecte din bronz şi fier. O a doua încăpere conţinea obiecte ce au aparţinut unei femei, iar cea de-a treia, piesele de harnaşament a trei cai, sacrificaţi probabil la moartea căpeteniei. (Mai multe informatii https://www.icemtl.ro/muzeul-de-istorie-si-arheologie/arheologie/)

Agighiol-Sabangia-Sarichioi- Enisala

Traseul urmează malurile nord-vestice ale lacului Razim, ale cărui întinderi acvatice, mărginite de stuf, devin vizibile pe mari distanţe din împrejurimile localităţii Sarichioi, situată pe o terasă de loess. Această zonă oferă o ambianţă peisagistică aproape maritimă, datorită vastului luciu de apă al lagunei Razim, al cărei mal estic scund, cu stufărişuri, este uneori greu vizibil. Malurile joase de loess se prelungesc spre sud până la zona de mlaştini, la marginea cărora se înalţă insula Grădiştea, martor de eroziune calcaros acoperit de pajişti stepice.

Fauna. Ţigănuşul (Plegadis falcinellus), pelicanul creţ (Pelecanus crispus), pelicanul comun (Pelecanus onocrotalus), cormoranul mic (Phalacrocorax pygmaeus), buhaiul de baltă (Botaurus stellaris), lebăda de vară (Cygnus olor), raţa roşie (Aythya nyroca), pescăruşul mic (Larus minutus), specii de păsări limicole, lăcari şi alte paseriforme.

SARICHIOI

Istoria localităţii. Denumirea localităţii Sarichioi este de origine turcă, însemnând ,,Sat galben”. Lipovenii necrasovţi s-au stabilit cu învoirea turcilor în zona dintre Tulcea şi Babadag, mai puţin în Constanţa şi Năvodari, reconstituind satele Sarichioi (Seriacovo) pe ţărmul lacurilor Razim şi Jurilovca, care au devenit cele mai bogate sate de pescari din Dobrogea. Călătorul turc Evlia Celebi (1611-1683), în cartea sa Seyahatname, aminteşte satul ca fiind cunoscut înca din anul 1651.

Populaţia. Locuitorii sunt preponderent ruşi lipoveni, comuna Sarichioi fiind localitatea cu cei mai mulţi etnici ruşi din România, care păstrează încă tradiţiile şi portul popular.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Viaţa spirituală se concentrază în jurul celor patru lăcaşuri de cult : două biserici lipoveneşti (cu hramurile de Sf. Vasile cel Mare – 14 ianuarie şi de Acoperământul Maicii Domnului – 14 octombrie), o biserică ortodoxă (cu hramul de Sf. Nicolae – 6 decembrie, construită în 1935) şi o casă de rugăciuni baptistă.

Ocupaţii tradiţionale: piscicultura şi agricultura .

Arhitectura tradiţională. Este specific rusească: faţada secundară a casei, orientată spre stradă, este ,,liberă” (împrejmuirea porneşte de la latura de îmbinare a celor două faţade – longitudinală şi laterală). La casele vechi, peretele lateral din stradă prezintă şi prispă cu stâlpi. În planul tradiţional al caselor întâlnim şi pridvorul, delimitat uneori de un balcon. Frontonul, element important în structura casei, este decorat cu motive realizate în tehnica traforului. Forma stilizată, dar sugestivă a motivelor trimite spre mitologia slavă. În ultimii ani a apărut în compoziţia decorativă a traforului un motiv realizat din tablă (solzi de peşte) , preluat din alte zone localităţii.

Evenimente locale: Festivalul Solzilor de Peşte, iniţiat în 2007 şi desfăşurat în luna august a fiecarui an (28 august); Târgul de la Sarichioi, organizat duminica.

Sarichioi-Zebil – Dealul Deniztepe-Mihail Kogălniceanu-Tulcea

Caracteristici generale. Pe un drum judeţean secundar (DJ 229) se poate ajunge în localitatea Zebil, dincolo de care traseul trece limitrof lacului Babadag, în care se oglindesc culmile împădurite ale podişului Babadag. Din drumul naţional spre Tulcea (DN 22), un drum pietruit secundar ajunge până la baza dealului Deniztepe, rezervaţie naturală peisagistică (305 ha) şi sit Natura 2000.

Dealul Deniztepe (278 m) ,constituit din gresii jurasice și izolat în mijlocul unor zone joase depresionare, oferă numeroase puncte de perspectivă asupra lacurilor Razim şi Babadag, dealurilor Tulcei, podişurilor Niculiţel şi Babadag. De pe drumul naţional (DN 22), între Mihail Kogălniceanu şi intersecţia spre Cataloi, se zăreşte spre est culmea prelungă a dealului Uzumbair, ale cărui pajişti stepice fac parte din situl Natura 2000 Dealurile Agighiolului.

Flora. Deşi pajiştile stepice (Ponto-Sarmatic steppes) îi conferă un aspect oarecum deşertic, dealul Deniztepe nu este lipsit de surprize botanice. Astfel, pe povârnişurile stâncoase supravieţuiesc izolat mici rarişti de sâmbovină (asociaţia Gymnospermio altaicae-Celtetum glabratae), în restul rezervaţiei fiind răspândite şi alte 13 specii ameninţate cu dispariţia, precum brânduşa (Crocus reticulatus), Gagea szovitzii, Ornithogalum sibthorpii.

Fauna. Pe Dealul Deniztepe pot fi observate specii rare de păsări răpitoare de zi – acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), acvila ţipătoare mare (Aquila clanga), şerparul (Circaetus gallicus), viesparul (Pernis apivorus), dar şi sfrânciocul roşiatic (Lanius collurio), huhurezul mic (Strix aluco), prigoria (Merops apiaster), ciocârlia de camp (Alauda arvensis), fâsa de câmp (Anthus campestris).

(*Sursa: Ghidul turistic al județului Tulcea, Ed. 2011)

Trasee turistice
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
Pensiunea Pestisorul
Pensiunea împletește perfect modernul cu accente pitorești și se remarcă prin stil și eleganță.

Escape Travel oferă în această perioadă o excursie de o 7 ore în paradis. Itinerar: Tulcea – Braț Tulcea –

Delta Dunării rămâne paradisul pescarilor, indiferent de nivelul lor de experiență. Societatea Euro Fish din Tulcea oferă pasionaților de pescuit

Ce poate fi mai liniștitor, în vacanța de Paște 2020, decât o plimbare cu barca pe canale. Primavara în Delta

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării este un proiect cultural al Asociației “Ivan Patzaichin