Spre Cetatea Enisala şi Capul Doloşman

Tulcea – Nalbant – Nicolae Bălcescu – Ciucurova – Slava Cercheză – Slava Rusă – 2 Cantoane – Ceamurlia de Jos – Jurilovca – Capul Doloşman – Enisala – Visterna – Babadag –Tulcea (170 km)

Cea mai mare parte a traseului se desfăşoară în podişul deluros al Babadagului, intens fragmentat, cu depresiuni interioare şi marginale acoperite cu loess. Înainte de intrarea în localitatea Nicolae Bălcescu, spre est se vede dealul Tătaru, iar spre sud dealul Lazu Mare (190,6 m), cu vegetaţie de silvostepă. Întreaga zonă și cele ce urmează sunt incluse în situl Natura 2000 Podişul Nord Dobrogean, până în dreptul localităţii Caugagia. Drumul naţional (DN 22A) se înscrie pe firul văii Idinilor, încadrată la vest de dealurile Carierei şi Bacleiaşi, cu păduri submediteraneene dense (stejar pufos). Spre est, pădurea Geambaşi cuprinde predominant păduri compacte, endemice, de tip balcanic (cărpiniţă, tei, stejar din Dobrogea ).
Fauna este diversă. Păsări: acvila ţipătoare mare (Aquila clanga), eretele alb (Circus macrourus), eretele sur (Circus pygargus), viesparul (Pernis apivorus), uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes), şoimul de iarnă (Falco columbarius), ghionoaia verde (Picus viridis), ghionoaia sură (Picus canus), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), cănăraşul (Serinus serinus). Reptile: ţestoasa dobrogeană (Testudo graeca), şopârla de câmp ( Podarcis taurica), vipera cu corn (Vipera ammodytes); Mamifere: mistreţul (Sus scrofa), căpriorul (Capreolus capreolus), şacalul (Canis aureus), jderul de piatră (Martes foina)*.

Ciucurova-Slava Cercheză-Slava Rusă

Din Ciucurova spre Slava Cercheză predomină pădurile, uneori cu exemplare monumentale de carpen şi gorun, alaturi de tei, cărpiniţă, frasin din Dobrogea. În partea superioară a dealurilor crește ghiocelul dobrogean, specie ameninţată la nivel european. Șleaurile dobrogene de culme sunt considerate printre cele mai vechi tipuri de păduri din podişul vest-pontic, conținând specii ca gorunul, teiul, cărpiniţa.
Flora. La nord de drum (DN 22D) versanţii predominant însoriţi, cu pante line, favorizează răspândirea pădurilor submediteraneene şi a celor de silvostepă, similare celor dintre Nicolae Bălcescu şi Ciucurova. Între Slava Cercheză şi Slava Rusă traseul traversează un tip de pădure diferit, dominat de stejar brumăriu, caracteristic văilor largi cu substrat de loess (vegetaţie forestieră pontică de silvostepă de stejar brumăriu cu arţar tătăresc – Pontic Acer tataricum – Quercus pedunculiflora steppe woods), în care pot fi identificate şi unele specii protejate precum Myrrhoides nodosa, Piptatherum virescens etc.
Fauna. În zonă predomină ecosistemele forestiere, iar fauna este caracteristică acestora: păsări răpitoare, ciocănitori, scorţarul, piţigoi şi multe alte specii de paseriforme. De asemenea, se regăsesc diverse specii de mamifere, cum ar fi mistreţul (Sus scrofa), căpriorul (Capreolus capreolus), şacalul (Canis aureus), jderi (Martes sp.)*.

CIUCUROVA

Localitatea este menţionată pentru întâia oară de către călătorul turc Evlia Celebi, care efectuează mai multe călătorii în Dobrogea în anii 1651-1659, în forma Çukur-ova. La o dată apropiată, defterul din 1675-1676 o înregistrează cu numele scris în aceeaşi formă. Documentele administrative, cartografice şi descrierile de cătătorie din sec. XIX îi menţionează în variantele: Tchirkanova, Tchikourova, Çukur-ova, Zucorava, Tschukarowa, Çukurova, Ciucurova. Pe harta statistică rusă din 1835, 1853 satul este menţionat ca fiind un cătun.
Potrivit legendei, întemeietorul satului ar fi fost un anume Naum, pe la 1765; tot el e considerat şi ctitorul primei biserici ruseşti ortodoxe (ucraineană), din lemn, în 1820. Ca traducere pentru numele localităţii s-au propus ,,Adâncata ” – de către Gh. Bănescu şi “Gropeni” – de către M.D. Ionescu.
Gospodărie/Arhitectură tradiţională. Este cea de tip agro-pastoral cu curte închisă, cu elemente clare pentru gospodăria cu curte dublă (oborul vitelor şi curtea casei). Astăzi, la multe din gospodării, curtea din faţa casei este cultivată cu flori şi viţă de vie legată sub formă de boltă, cât se extinde planimetria.
Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Prima biserică din sat – ortodoxă rusească – cu hramul Sf. Dumitru, a fost ctitorită de un anume Naum – considerat şi întemeietorul satului; biserica a funcţionat până la mijocul secolului XX. În 1924-1925 s-a ridicat o nouă biserică ortodoxă cu hramul Adormirea Maicii Domnului, posesoare a unui bogat patrimoniu de carte veche şi icoane. Populaţia musulmană şi-a ridicat, pe la 1838 – o geamie, care funcţionează şi astăzi, fiind recent restaurată. Germanii şi-au ridicat o biserică a lor, din lemn şi nuiele, pe la 1870; aceasta a fost demolată în 1895, când s-a pus piatra de temelie a unei noi biserici, de zid, terminată un an mai târziu. Biserica germană a suferit reparaţii capitale în 1927, iar în 1929 a fost distrusă de un fulger. Germanii baptişti şi-au ridicat şi ei o casă de rugăciune în 1893. În ultimii ani s-au construit o casă de rugăciuni pentru cultul penticostal şi o casă rugăciuni baptistă.
Alte obiective turistice: Mânăstirea Cerbu, cu hramul Adormirea Maicii Domnului (15 august). Drumul spre mănăstire este presărat cu 14 troiţe care reprezintă căderea Mântuitorului – povara Crucii.
Cea mai cunoscută personalitate care s-a născut în satul Ciucurova este pictorul Alexandru Ciucurencu.

SLAVA CERCHEZĂ

Prima atestare documentară a localităţii se găseşte în Defterul otoman din 1530/1531 cu numele în variantele Islava/Atmaca-yurdu. Localitatea este pomenită apoi în epoca modernă: harta statistică rusă ediţia 1835, 1853 notează satul cu numele Novaia Slava; Ion Ionescu de la Brad reţine, la 1850, numele de Ienikazak pentru această localitate, iar Fondul Tapiurilor Otomane din a doua jumătare a sec. XIX o pomeneşte cu numele de Ğağ-ova. Potrivit tradiţiei, satul a fost întemeiat la 1863 de un anume Epsih Epsihof.
Populaţia. La recensământul din 2011 au fost înregistraţi 1666 locuitori, marea majoritate a populaţiei fiind formată din ruşi-lipoveni – 1253; lor li se alătură 349 de români.
Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. În 1880 s-a ridicat biserica popovilor cu hramul Sfânta Treime, iar în 1881 biserica bespopovilor cu hramul “Înălţarea”.
Monumente şi situri arheologice. Vestigiile cele mai vechi descoperite pe teritoriul localităţii aparţin epocii fierului, dar zona cunoaşte o densitate extraordinară de aşezări în perioadele romană şi romano-bizantină (în vatra satului, punctele Kurt Baiîr, Fântăna Mare, Valea Adâncă, Cimitirul Cerchez), acestea în legătură cu cetatea (L)Ibida de la Slava Rusă.

Slava Rusă-Mânăstirea Uspenia-Caugagia

În Slava Rusă, ruinele Cetăţii Ibida sunt situate pe o colină cu pajişti stepice (Ponto-Sarmatic steppes) unde primăvara pot fi admirate specii protejate de brânduşe (Crocus chrysanthus, Colchicum triphyllum). Urmele zidurilor de incintă urcă însă şi pe dealul Harada, străbătând pădurea submediteraneeană de cărpiniţă şi stejar pufos. Caracteristică pentru pădurile de aici este prezenţa ghiocelului grecesc (Galanthus elwesii), specie protejată. Un drum secundar de pământ spre sud-vest duce la mânăstirea Uspenia situată pe valea Başpunar, înconjurată de dealuri împădurite abrupte spre est, respectiv line către vest. În vecinătatea mânăstirii este situată rezervaţia naturală botanică şi forestieră Uspenia (22,0 ha), o rarişte de stejar pufos (Moesian Paeonia peregrina – white oak woods), poienile acesteia fiind înfrumuseţate de inflorescenţele galbene ale aiului de pădure (Asphodeline lutea), specie protejată de origine mediteraneană. Din Slava Rusă, drumul (DN 22D) urmează valea Slavei care se lărgeşte treptat către sud-est. Dealurile cu păduri submediteraneene se îndepărtează treptat de axul văii, un ultim pâlc de pădure fiind situat pe versanţii nordici ai dealului Bal Bair (189,2 m) de lângă Caugagia.
Fauna. În rezervaţia naturală botanică şi forestieră Uspenia şi în apropierea acesteia pot fi identificate multe specii faunistice comune sau rare. Păsări: viesparul (Pernis apivorus), uliul cu picioare scurte (Accipiter brevipes), şoimul de iarnă (Falco columbarius), ghionoaia verde (Picus viridis), ciocănitoarea neagră (Dryocopus martius), cănăraşul (Serinus serinus); Reptile: ţestoasa dobrogeană (Testudo graeca), şopârla de câmp (Podarcis taurica); Mamifere: şacalul (Canis aureus) ,diferite specii de jder (Martes sp.).
Mânăstirea Uspenia (Slavasky) este o mănăstire de călugări situată la 3 km sud-vest de satul Slava Rusă. De hramul mânăstirii (Adormirea Maicii Domnului – 28 august) se organizează procesiuni la care iau parte membrii comunităţilor de lipoveni din toată ţara. Celebrările se încheie pe data de 29 august, când are loc o ceremonie de sfinţire a apei.
Mânăstirea Vovidenia este situată la marginea de sud-est a satului Slava Rusă, unde se află o a doua comunitate monastică lipovenească – de călugăriţe. Biserica, numită astăzi, „cea mică” a fost construită la jumătatea sec. al XIX-lea. La aproximativ 20 de ani, în 1866, acesteia i se adaugă o biserică nouă, mult mai impunătoare.
Edificiile de cult ale populaţiei lipoveneşti – în bisericile de rit vechi din sat vin să se roage lipovenii din această comunitate („cu popă” şi „fără popă”). Slujba se oficiază şi azi în limba slavonă respectând toate canoanele bisericeşti de rit vechi.

SLAVA RUSĂ

Istoricul localităţii. Prima atestare documentară a aşezării datează din 1530/1531, când localitatea este pomenită într-un defter otoman cu numele Kizil-Hisarlik; în defterul otoman din 1584 localitatea apare sub numele de Kizil-isarlic; Sub numele de Kizil-hisar, localitatea este menţionată şi în notiţele de călătorie ale lui Evlia Celebi (mijlocul sec. XVIII). Tot în varianta turcească este notat numele satului de Ion Ionescu de la Brad în descrierea călătoriei agricole prin Dobrogea (1850) ¬– în forma Kizilsar – şi, mai târziu, de Fondul Tapiurilor Otomane din perioada 1866 – 1877 – Kizil-hisar. M.D. Ionescu notează pentru mijlocul sec. XIX numele Kazîl-Sar. Defterul din 1675 şi 1676 utilizează pentru întâia oară numele de Islava. Găsim apoi acest nume în variantele Slawo – pe o hartă austriacă din 1790, respectiv, Slava – la agentul polon Korsak, în notiţele sale de călătorie din 1849. Pe o hartă rusească din 1838 se face distincţia între Star Slava (Slava Rusă) şi Novaia Slava (Slava Cercheză). Existenţa unui sat cu populaţie creştină în sec. XVI-XVII e dovedită de necropola medievală cercetată în zona necropolei romane.
Legenda apariţiei satului este legată de o fată cu numele Eşara, de unde numele dealului Harada – „Cetatea Fetei” şi unele „poveşti” care circulă încă în sat în legătură cu aceasta.
Gospodărie/Arhitectură tradiţională. Este specifică populaţiei lipoveneşti, cu păstrarea, într-un procent destul de mare, a arhitecturii tradiţionale. Materialele folosite pentru construcţia gospădăriei sunt cele tipice arhitecturii dobrogene: pământ, stuf, papură, ţiglă, olană, lemn; de asemeni tehnicile de construcţie, planimetria şi elevaţie; există şi câteva elemente care definesc gospodăria lipovenească. Din punct de vedere al planimetriei casa lipovenească se aseamănă cu cea românească, nucleul constituindu-l casa cu două încăperi şi tindă, cu şi fără prispă la faţada principală. La casa lipovenească faţada secundară, orientată spre stradă, este liberă în sensul că împrejmuirea (gardul) porneşte de la latura de îmbinare a celor două faţade (longitudinală şi laterală). O prispă şi o băncuţă îngustă şi lungă cât ţine peretele din stradă marchează, alături de gard, perimetrul gospodăriei în raport cu strada şi, implicit, cu comunitatea. Frontonul celor două faţade laterale era din nuiele împletite, stuf şi, frecvent, din scândură. Realizat în „două ape” (două pante), frontonul constituie şi un element decorativ în structura casei. Şi astăzi se mai poate observa în Slava Rusă frontonul cu motive decorative realizate în tehnica traforului; semnificaţia cuprinsă în motivele decorative s-a pierdut în timp, accentul căzând acum pe estetic.Un element specific casei lipoveneşti este acea construcţie în care este organizată baia – aşa-numita „baie lipovenească” de tip saună. Găsim în casa lipovenească un sistem de încălzire tipic slav, aşa-numita „lijancă”. Aceasta este un gen de pat de pământ, construit lângă sobă şi care se încălzeşte în timpul iernii datorită unei instalaţii originale şi construcţiei sale cu totul ingenioase. Celelalte elemente din interiorul casei – patul cu tăblii de lemn, laviţa cu spătar („banca”), măsuţa de toaletă cu oglindă, confecţionate în atelierele meşteşugăreşti urbane – relevă faptul că populaţia s-a adaptat la nou către primul sfert al secolului XX. În ceea ce priveşte vestimentaţia, se păstrează în linii mari croiala rochiei, a fustei şi a bluzei tradiţionale, dar apar şi inovaţii, materialele utilizate fiind cele contemporane. Elementul ce dă specificitate vestimentaţiei tradiţionale lipoveneşti este brâul, „pois”-ul, care se poartă la ceremonial indiferent de structura de ansamblu a vestimentaţiei (cea cu elemente tradiţionale sau cea tipic urbană).

CEAMURLIA DE JOS

Istoricul localităţii. Satul este atestat în defterul otoman din 1530/1531 cu numele de Çamurlu-sazliği/küçük. În defterul din 1543 şi în cel din numle satului este scris în forma Camurlu – kücüc, iar în cel din 1573 Çamurlu(i). Ca variante la numele satului, în documentele administrative, militare şi descrierile de călătorie din sec. XVII-XIX găsim formele: Czamurli (Evlia Celebi), Camurlî, Tchamourli, Tartarichamilla ,Tatar-Çamurlu, Aşaği- Çamurlu, Camurlu-ziyr.
Monumente şi situri arheologice. Pe teritoriul din vecinătatea satului au fost identificate şi cercetate: o întinsă aşezare aparţinând culturii Hamangia (mil. VI-V B.C.) – cea care a permis definirea acestei culturi neo-eneolitice specifice teritoriului dobrogean, monumente funerare aparţinând perioadei de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului, locuire şi monumente funerare getice, două villae romane.

Caugagia-Ceamurlia de Jos-Jurilovca (Capul Doloşman)

De la intersecţia cu drumul naţional (DN 22) traseul se îndreaptă pe un drum judeţean (DJ 222), spre Ceamurlia de Jos. Schimbarea de peisaj e remarcabilă, dealurile împădurite ale podişului Babadag fiind înlocuite de relieful plan al depresiunii Jurilovca, mărginită spre sud de stufărişurile ce împresoară lacurile Ceamurlia şi Goloviţa.
Din Jurilovca, se poate ajunge la Capul Doloşman, parţial încadrat ca zonă strict protejată (124 ha) a Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, un pinten stâncos prin care podişul Babadagului avansează în lagune, delimitând lacul Razim de Goloviţa.
Promontoriul Doloşman (55,8 m) impresionează în primul rând prin faleza din calcare cretacice cu aspect dantelat, a căror surpare continuă dă naştere unor plaje de pietriş. Considerat cel mai înalt versant costier din România, capul Doloşman, iniţial modelat de abraziunea marină, apoi de cea lacustră, este una dintre zonele cele mai reprezentative ale litoralului fosil al Mării Negre. Capul Doloşman este predominant acoperit de pajişti stepice de loess (Ponto-Sarmatic steppes) precum şi petrofile (Stepe vest-pontice de Thymus zygioides – Western Pontic thyme steppes, asociaţia Agropyro brandzae-Thymetum zygioidi). Răspândit pe culmile calcaroase, acest ultim tip de stepă are ca element caracteristic prezenţa masivă a unei specii rare de pelin (Artemisia dzevanoskyi) precum şi a altor specii protejate (Agropyron brandzae, Pimpinella tragium ssp. litophila, Thymus zygioides).
Pentru vegetaţia lemnoasă, slab reprezentată, sunt caracteristice cele câteva pâlcuri de tufărişuri spinoase de măslin dobrogean (Ziziphus jujuba), specie asiatică întâlnită în România numai în Dobrogea.

Jurilovca-Sălcioara-Enisala

Revenind la drumul judeţean (DJ 222), după ce se trece de localitatea Sălcioara (6 Martie) mai multe drumuri de pământ ajung pe ţărmurile malului Razim, unde este situată rezervaţia naturală peisagistică Dealul Călugăru-Iancina (126,01 ha). Culmile domoale şi prelungi ale dealurilor Călugăru şi Iancina trimit către lacul Razim pinteni stâncoşi erodaţi de ape în forme spectaculoase, formaţi mai ales din roci jurasice din Werfenianul inferior, respectiv conglomerate, gresii cuarţo-feldspatice, siltite etc.
În covorul vegetal al rezervaţiei se individualizează asociaţii de stepe deşertice pontice cu graminee (Agropyretum pectiniformae), vârfurile de deal şi versanţii pietroşi fiind domeniul stepei petrofile cu unele asociaţii rare (Teucrio polii-Melicetum ciliatae).
Între cele 22 de specii protejate se remarcă o specie foarte rară de pelin (Artemisia alba) ca şi alte plante mai puţin întâlnite în alte staţiuni (Convolvulus lineatus, Ornithogalum fimbriatum).
Spre nord-vest şi vest drumul judeţean (DJ 222) traversează un deal pietros cu vegetaţie stepică, apoi trece prin zonele umede cu întinse stufărişuri de pe malul Razimului, respectiv rariştile de silvostepă cu stejar, păr şi cărpiniţă ce coboară de pe versanţii nordici ai dealului Enisala (164,3 m).

CETATEA ENISALA

Înainte de intrarea în satul Enisala un drum secundar spre nord-est permite vizitarea cetăţii medievale şi a rezervaţiei peisagistice Enisala (57,36 ha). Situată pe substrat de calcare albe recifale, pe dealul străjuit de ruinele cetăţii (109,6 m) precum şi pe dealul Sinis Petcu, stâncos şi cu versanţi terasaţi, rezervaţia constituie o zonă de perspectivă unică în ţară, de unde pot fi observate majoritatea tipurilor de peisaj şi vegetaţie din Dobrogea. Astfel, în perimetrul rezervaţiei formaţiunile calcaroase dolomitice, calcarele grezoase şi alte tipuri de roci (Anisian, Werfenian, Cenomanian) aflorează pe versanţii cu stepe petrofile şi de loess (ex. asociaţia Agropyro cristati-Kochietum prostratae), la baza cărora se dezvoltă tufărişuri de păliur (asociaţia Asphodelino luteae-Paliuretum). În afara rezervaţiei, pe o arie vastă, se desfăşoară priveliştea pădurilor balcanice şi submediteraneene din podişul Babadag, lacul Babadag, partea sudică a Deltei Dunării şi laguna Razim, cu vegetaţie tipică de zone umede şi sărături etc.
Cetatea este amplasată pe un deal ce domină împrejurimile, la intersecţia unor importante drumuri de apă şi de uscat. Cetatea a fost construită de puterea imperială bizantină şi de cea comercială genoveză la sfârşitul sec. XIII şi începutul sec. XIV. În timpul lui Mircea cel Bătrân, cetatea a trecut în stăpânirea Ţării Româneşti, iar la sfârşitul domniei acestuia, când Dobrogea a fost cucerită de către turci, în cetate s-a instalat o garnizoană militară otomană. Cetatea propriu-zisă, de formă poligonală, ocupă o suprafaţă de aproximativ 0,3 ha; o a doua incintă, aproape complet demantelată, închidea un spaţiu de cel puţin două ori mai mare decât cel cuprins în perimetrul incintei mici. Pe tronsonul păstrat al incintei mari se află cinci turnuri rectangulare. Ca element de arhitectură se impune bastionul porţii principale cu arcadă dublă continuată cu o arcadă oarbă.

Gospodăria ţărănească de la Enisala

Amplasat în centrul localităţii Enisala, muzeul reprezintă o sinteză a gospodăriei tradiţionale din nordul Dobrogei, zona lacului Razim, de la începutul secolului al XX-lea. Ansamblul arhitectural cuprinde: casa cu chiler şi cateva din anexele tipice pentru o gospodărie din aceasta zonă: bucătăria şi cuptorul de vară, grajdul pentru animale, porumbarul, şoproanele, fântâna. Anexele gospodăreşti au fost reconstituite şi au devenit acum spaţii de reprezentare a colecţiilor. Pot fi văzute: instrumentar agricol, căruţe pictate, tipic dobrogene; unelte pescăreşti, scule şi produse de dogărie, fierarie, albinărit, olărit, instrumentar pentru industria casnică textilă. Interiorul locuinţei relevă bogaţia şi frumuseţea ţesăturilor tradiţionale

JURILOVCA

Alte denumiri: Jiurelu, până în 1865; Jurilovca, între 1865-1985; Unirea, între 1985-1989. Numele localităţii a stârnit numeroase controverse. Gr. Dănescu crede că numele ar proveni de la un presupus întemeietor, un pescar lipovean pe nume Jurilka, venit din Vâlkovo (Ucraina), cel care împreună cu alţi pescari refugiaţi din cauza persecuţiilor religioase, ar fi pus bazele aşezării. Alţii vorbesc de un anume Jurba, pe care îl consideră ctitorul localităţii. Alte păreri, pornind de la rezonanţa slavă, cred că ar putea proveni de la juriti, tradus prin jeluire, tânguire, asociat cu accidentele produse pe lac sau pe mare, în rândul pescarilor. În sfârşit, se crede că un alt cuvânt rusesc, juravli (cocor), ar sta la baza actualului nume, care ar fi trebuit să sune Juravliovca, tradus în româneşte prin forma Cocorăşti.
Istoricul localităţii: Jurilovca este amplasată pe malul lacului Goloviţa, lac care face parte din complexul lagunar Razim – Sinoe. Conform izvoarelor istorice, localitatea a fost întemeiată în 1826 de ruşii lipoveni veniţi din ţinuturile Donului şi Niprului. Aceştia, ca de altfel toţi din acest neam veniţi pe teritoriul României din aceleaşi zone, au plecat din ţinuturile lor de baştină în urma aplicării noilor reguli canonice de către Biserica Ortodoxă Rusă şi a măsurilor de europenizare impuse de ţarul Petru cel Mare. Spaţiul care a oferit găzduire acestor prigoniţi a fost locuit din cele mai vechi timpuri (în jurul satului fiind identificate numeroase situri arheologice). Cele mai vechi urme de locuire datează din prima epocă a fierului (sec. VIII i.Hr) şi aparţin Culturii Babadag. Acestei populaţii autohtone, getice, i-au succedat coloniştii greci ,care au intemeiat -conform informaţiilor documentare antice (Hekataios din Milet)- prima colonie greacă de pe teritoriul României: ORGAME (sec. VII î.Hr). Această colonie este localizată la extremitatea sud-estică a promontoriului de la Capul Doloşman, în antichitate pe malul Golfului Halmirys al Pontului Euxin (Marea Neagra). Istoria acestei aşezari a fost legată de evoluţiile politice şi ale factorilor de mediu. După încorporarea Dobrogei (Sciţia Mică) parte a Imperiului Roman, apoi a Imperiului Bizantin va avea funcţii multiple: 1) economice – fiind un centru al pescuitului, agriculturii şi comerţului în zona ; 2) strategice – va controla -împreună cu fortificaţia de pe insula Bisericuţa – Popina (3 km S-E de cetate), accesul în Delta Dunării (Peuce), având un rol important în apărarea graniţei nordice a imperiului (limesul dunărean); 3) religioase -centru important al creştinismului la Gurile Dunării (pe teritoriul cetatii s-au descoperit vestigiile a patru bazilici paleocreştine). Cauza decăderii şi în cele din urmă a încetării locuirii cetăţii (sec.VII d.Hr) a constituit-o înnisiparea golfului Halmirys, care a îngreunat accesul navelor în portul cetăţii şi a determinat scăderea importanţei economice şi strategice a acesteia. Deși foarte mică la început, așezarea s-a dezvoltat devenind la sfârșitul secolului XIX un importatant centru al pescuitului în zona Deltei.
Tradiţii locale. Specificul comunității este strâns legat de așezarea comunei pe malul complexului lagunar Razim-Sinoe și de tradițiile lipovenilor. Comunitatea celebrează sărbătorile religioase după calendarul Iulian, care este decalat cu 14 zile faţă de calendarul Gregorian (de exemplu, Anul Nou se serbează pe 14 ianuarie). Cea mai importantă sărbatoare religioasă lipovenească este Acoperamântul Maicii Domnului -„Pokrov” (14 octombrie), zi în care lipovenii celebrează și Ziua Peștelui, sărbatoare ce durează trei zile. Un alt aspect important care contribuie la unicitatea comunităţii este portul tradițional lipovenesc, acesta fiind obligatoriu în biserică. Costumul tradiţional se remarcă prin cromatica în tonuri şi nuanţe tari (roşu, albastru, verde, roz) şi se poartă în mod deosebit la sărbători. Unele piese de port s-au modificat, altele şi-au păstrat forma: rubaşca, cămaşa bărbătească, pois-ul (brâul purtat atât de bărbaţi cât şi de femei).
Arhitectura tradiţională este cea specifică populaţiei lipoveneşti. Casele au fațadele colorate în alb și albastru, iar acoperișul este făcut din stuf. Aproape in fiecare locuinta exista o baie lipovenească, construcție separată de locuința propriu-zisă. Baia tradițională, mai ales înaintea marilor sărbatori are un caracter aproape ritualic.
Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Pe seama lipovenilor este pusă biserica ridicată în 1871, respectiv 1881, după Lahovari drept an al construirii bisericii. Biserica cu hramul Acoperământul Maicii Domnului – 14 octombrie (dupa calendarul vechi). Fiecare secvenţă ceremonială aminteşte de practici religioase străvechi şi de credinţe păstrate în timp, chiar dacă semnificaţiile nu se mai cunosc. Localnicii pregătesc mâncăruri specifice bucatariei traditionale lipovenesti: ciorba cu varză, varza cu orez, varenichi (colţunaşi) cu varză, brânză, dovleac, răcituri din peşte, peşte sărat uscat, peşte crud sărat, pampuschi (brânzoaice).
Monumente istorice/situri arheologice. Cetatea Orgame / Argamum, situată la 6 km est de satul Jurilovca, în punctul numit „Dolojman” sau „La Cetatea”. Cercetările arheologice desfaşurate aici în anii 1926 – 1932 şi din 1965 fară întrerupere au permis dezvelirea unor importante monumente şi schiţarea istoriei cetăţii pentru cele mai bine de 12 secole de existenţă. Cetatea, prima localitate de pe teritoriul de astăzi al României menţionată într-un izvor antic (Hecataios, Periegesis), a fost întemeiată la mijlocul sec. VII î.Chr. de către grecii din Asia Mică cu cel puţin o generaţie înaintea cetăţii Istros / Histria, într-o zonă cu urme de locuire din epoca bronzului şi din prima epocă a fierului. Din perioada arhaică datează: un impresionant complex funerar din necropola cetăţii ce a aparţinut unui personaj important din prima generaţie de colonişti, urme de locuire în zona de est a falezei, două cuptoare artizanale pentru ceramică; perioada clasică este ilustrată printr-un segment al zidului de incintă, edificii şi cuptoare situate spre capul promontoriului, grupuri de morminte tumulare asociate pe criterii familiare în necropola cetăţii; epocile elenistică târzie şi romană timpurie sunt reprezentate prin unele vestigii păstrate pe platoul argamens, dincolo de sistemul de apărare al cetăţii romano-bizantine. Cetatea romano-bizantină avea o suprafaţă de aproximativ 2,6 ha, o formă aparent triunghiulară cu opt turnuri, şase contraforturi (bastioane) şi două porti principale.
Alte obiective de interes turistic. Administraţia Pescăriilor Jurilovca – construcţie din 1928
Evenimente locale: Zilele Comunei Jurilovca (anual, în luna octombrie), Târgul de la Jurilovca, organizat duminica, Serbarea Borşului de Peşte – Jurilovca, Sălcioara (octombrie).

Complexul lagunar Razelm-Sinoe, format din 5 lacuri principale – Razelm (Razim), Sinoe, Zmeica, Golovita şi Babadag şi alte câteva secundare – Istria, Nuntaşi, Ceamurlia, Leahova Mare, Leahova Mica, Cosnei, Agighiol, Topraisar.
Apa, în marea majoritate a complexului, este salmastră. Suprafaţa totala este de 1.015 kmp, din care 865 kmp luciu de apă. Cea mai mare parte a complexului o constituie zona depresionară (vechiul golf Halmyris), ocupată iniţial de apele mării şi care a fost compartimentată ulterior, prin formare de cordoane şi grinduri. Părti ale complexului reprezintă zone de protecţie ecologică integrală, strict protejate, aflate sub directa administrare a A.R.B.D.D. – Insula Popina, Grindul Lupilor.
Alte obiective de interes turistic. Între obiectivele turistice, pe lângă complexul deja menţionat, care oferă un loc pitoresc, sălbatic şi liniştit, rezervaţia naturală Capul Doloşman (125 ha) ocupă un promontoriu stâncos ce avansează puternic spre E, separând lacurile Razim şi Goloviţa. Este o regiune acoperită cu vegetaţie de stepă, cu arbuşti xerofiţi, în care se remarcă unele elemente rare, precum măslinul dobrogean (Ziziphus jujuba) şi spinul lui Cristos (Paliurus spina-cristi). Aici se întâlnesc numeroase exemplare de şarpe rău (Coluber caspius), care atinge 2,5 m lungime, şerpi de casă (Natrix natrix) şi de apă (Natrix tessellata) sau broaşte ţestoase.
Gura Portiţei este înscrisă pe hărţi din anul 1710 şi reprezintă locul de legătură între apele Complexului salmastru Razim-Golgoviţa şi cele ale Mării Negre. Se ajunge din Jurilovca cu vaporaşul sau cu bărcile de agrement ale localnicilor, fiind un loc deosebit de recreere, pescuit, plajă.
Insula Bisericuţa. Aparţine teritorial locatităţii Jurilovca, fiind situată la aproximativ 2,4 km SE de Capul Doloşman, în partea de sud a lacului Razim. Lungă de 360 m şi lată de 58 m, jumătate stâncoasă şi acoperită de stuf, jumătate ocupată de o colină de calcar înaltă de 9 m, cu margini foarte abrupte, aproape de vertical, insula este inclusă în Rezervaţia ornitologică Periteasca-Insula Bisericuţa-Gura Porţitei, de care o separă un canal lat de 9 m. Insula Bisericuţa este o zonă predilectă pentru cuibaritul speciilor limicole, mai ales al califarilor. În anul 2003, au fost demarate primele săpături arheologice, pe insulă existând urme de aşezare greacă (sec.V-IV î.Chr), romană (sec.II-IV d.Chr.) şi medievală (sec. X-XII), cea mai evidentă descoperire fiind dată de urmele unei fortificaţii cu zid din piatra legată cu mortar.

Enisala-Visterna-Babadag

Drumul judeţean dintre Enisala şi Babadag (DJ 223A) este încadrat de luciul de apă al lacului Babadag, respectiv de profilul dealurilor împădurite ce se desprind spre vest din dealul Cartalului (216,3 m), ajungând până la satul Visterna (situl Natura 2000 Podişul Nord Dobrogean), unde se poate ajunge pe un drum secundar (Dc 17). La capătul sudic al localităţii drumul de pe Valea Cantoanelor străbate pădurile balcanice, inclusiv câteva arborete de gârniţă (Quercus frainetto), un habitat relictar, rar în Dobrogea (Păduri moesic-danubiene mixte de gârniţă – Moesio-Danubian mixed oak (Quercus frainetto forests). Revenind la drumul judeţean (DJ 223A), traseul ajunge în oraşul Babadag, situat la poalele dealului Coiun Baba (236,7 m). O ascensiune până pe culme, pe versanţii săi abrupţi cu păduri de cărpiniţă, prilejuieşte vizitarea locului în care, conform tradiţiei este înmormântat personajul Coiun Baba („tatăl oilor”, în traducere din turcă). Locul este marcat de câteva dale masive de calcar, înconjurate de tufărişuri de liliac (Syringa vulgaris).
Babadag-Tulcea. Din Babadag traseul se înscrie pe drumul naţional (DN 22), privelişte a lacului Babadag (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării), înconjurat de pajişti stepice, ce coboară până pe platoul cetăţii hallstatiene de la gura de vărsare a pârâului Tabana. Traseul trece apoi printre lacul Babadag şi Balta Topraichioi, pe axul căreia, în fundal, se distinge silueta piramidală a muntelui Consul. Stufărişurile din jurul lacurilor Ceamurlia şi Goloviţa, capul Doloşman, luciul de apă al lacului Babadag, dealurile împădurite, sunt zone care oferă, pe lângă un peisaj deosebit, o varietate de specii de păsări acvatice, terestre şi de pădure, mamifere şi reptile .

(Surse: Institutul de Cercetare Eco-Muzeală Tulcea; Muzeul de etnografie și artă populară; Ghidul turistic al județului Tulcea, Ed. 2011; ”Dobrogea și Delta Dunării” – Petrescu, Mihai 2007)

Trasee turistice
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
Pensiunea Pestisorul
Pensiunea împletește perfect modernul cu accente pitorești și se remarcă prin stil și eleganță.

Escape Travel oferă în această perioadă o excursie de o 7 ore în paradis. Itinerar: Tulcea – Braț Tulcea –

Delta Dunării rămâne paradisul pescarilor, indiferent de nivelul lor de experiență. Societatea Euro Fish din Tulcea oferă pasionaților de pescuit

Ce poate fi mai liniștitor, în vacanța de Paște 2020, decât o plimbare cu barca pe canale. Primavara în Delta

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării este un proiect cultural al Asociației “Ivan Patzaichin