Prin Parcul Național Munții Măcinului

Tulcea – Somova –– Isaccea – Luncaviţa – Parcul Naţional Munţii Măcinului (Pădurea Luncaviţa)-– Hamcearca-Horia – Izvoarele – Nalbant – Tulcea

ISACCEA

Istoricul localităţii. Numele localităţii vine probabil, de la Satza (sau Saccea), un conducător local amintit de către Anna Comnena în Alexeiada, care şi-ar fi avut reşedinţa la Isaccea, sau de la Isak-kioi, paşă turc din sec. XVI, considerat întemeietorul oraşului (Isak-kioi – „satul lui Isak”), al cărui mormânt se păstrează încă la Isaccea. Localitatea este amintită, cu numele vechi, Noviodunum (nume celtic perpetuat în epocile romane şi romano-bizantină prin ridicarea aici a unei puternice fortificaţii, important centru militar pe linia Dunării), în cronica geografului arab Idrisi, ca un important centru comercial. Începând din sec. XIV oraşul este pomenit în documentele cartografice, administrative otomane, descrieri de călătorie cu numele de Isaccea, scris în diverse variante: Isakdji la 1321 geograful arab Abulfeda – care descrie oraşul ca fiind „un oraş în ţara vlahilor”; Isakçi – în defterul otoman din 1530/1531; Isakschi – harta austriacă din 1790; Isaktscha – geologul Karl Peters în 1864.

Tradiţii şi obiceiuri: „Zilele Culturii Isaccene” (mai), „Vremea Culesului – Sărbătoarea Recoltei” (octombrie), Colinde şi obiceiuri de iarnă”( decembrie).

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase.

Geamia este construită, din piatră, cărămidă şi lemn, în sec. XVII, din ordinul lui Osman II. A suferit în timp mai multe restaurări, între care cea mai importantă în 1860. Minaretul are o înălţime de 25 m iar în sala de rugăciuni se păstrează o placă cu inscripţii în limba arabă. Geamia, declarată monument istoric, serveşte şi în prezent cultului musulman.

Biserica cu hramul Sf. Gheorghe – monument istoric ridicat la sfârşitul sec. XVIII – începutul sec. XIX pe locul unui lăcaş de cult mai vechi, în stil bizantin. Iniţial crucea din altar şi cea de pe turlă au purtat însemnele puterii turceşti, semiluna, iar naosul şi altarul erau parţial îngropate. După mai bine de 100 de ani, bisericii i s-a adăugat pronaosul.

Biserica deţine câteva piese de patrimoniu cultural: un monument funerar de epocă romană folosit pentru piciorul mesei din altar, un iconostas din lemn, de pe vremea lui Vasile Lupu (cca 1645) adus de la fosta mănăstire Adam (Galaţi).

Biserica cu hramul Sf. Voievozi a fost construită în stil rusesc în anii 1843-1844; în timp a suferit o serie de modificări; posedă un valoros patrimoniu de icoane vechi.

În Isaccea se află mormântul lui Isac-Baba, considerat de populaţia musulmană ca fiind întemeietorul Isaccei.

În zona de terasă din vecinătatea Dunării, se află cetatea Noviodunum.

Isaccea – Luncaviţa – Cetăţuia – Valea Fagilor (Parcul Naţional Munţii Măcinului)

Din Isaccea drumul parcurge un traseu sinuos, deosebit de atractiv, cu o vastă perspectivă asupra lacurilor amenajate din lunca Dunării, înconjurate de stufărişuri cu ochiuri de apă acoperite de nuferi (Nymphaea alba). Spre sud, peisajul este complet diferit, terasele şi promontoriile fiind în general acoperite de pajişti stepice, în timp ce pe văi avanposturile nordice ale pădurilor balcanice din podişul Niculiţelului ajung uneori până aproape de limita zonelor umede.

Prezenţa lacurilor Gorgonel şi Rotundu (Rezervaţia Biosferei Delta Dunării) face posibilă observarea majorităţii speciilor faunistice acvatice şi semiacvatice specifice Deltei Dunării.

Pe măsură ce drumul se îndreaptă spre sud, valea pârâului Sorniac se îngustează treptat, în zona Cetăţuia fiind situată aria de contact dintre pădurile balcanice din Podişul Niculiţelului și cele de pe rama vestică a munţilor Măcinului (Parcul Naţional Munţii Măcinului). Principala atracţie a zonei o constituie priveliştea lacului de la Cetăţuia, în apele căruia se reflectă malurile cu păduri de gorun și carpen, precum şi versanţii împăduriţi ce coboară dinspre culmea Pietrosu.

Flora. Habitatele predominante sunt pădurile de şleau cu gorun, respectiv gorunetele. Suprafeţe reprezentative din acest ultim tip sunt întâlnite şi la est de drumul spre Cetăţuia, traseul fiind străjuit de câteva exemplare seculare monumentale de stejar brumăriu (Quercus pedunculiflora).

Fauna. Păsări. Dată fiind predominanţa zonelor împădurite, cele mai întalnite sunt speciile de păsări caracteristice acestora: şorecarul comun (Buteo buteo), acvila pitică (Hieraaetus pennatus), ciocănitoarea de stejar (Dendrocopos medius), ciocârlia de pădure (Lullula arborea), sfrânciocul cu frunte neagră (Lanius minor), privighetoarea de zăvoi (Luscinia luscinia), silvia mică (Sylvia curruca), pitulicea mică (Phylloscopus collybita), grangurul (Oriolus oriolus).

Mamifere: cea mai interesantă specie e jderul de piatră (Martes foina).

LUNCAVIŢA

Istoric. Prima menţiune a localităţii Luncaviţa se găseşte în defterul (registru) din 1573 emis de autorităţile otomane, cu numele satului scris în variantele: Lunkaviça, Lukoviç, Lukaviç. Potrivit tradiţiei, satul e fondat de români veniţi din Ardeal, Basarabia şi Moldova.

Gospodărie / Arhitectură tradiţională. Gospodăria tradiţională se înscrie în specificul nord-dobrogean, cu „curtea închisă”, „dublă” de factură agro-pastorală, cu delimitarea oborului sau curţii animalelor de curtea casei. Majoritatea caselor au doar parter, cu plan dezvoltat pe lungime şi 2-3 sau mai multe încăperi, uneori cu prispă. Materialele de construcţie principale sunt pământul sub formă de chirpic sau ceamur, piatra, stuful, nuielele, lemnul. Pentru acoperiş se foloseşte stuful (în două ape), ţigla, olana, sau tabla („în patru ape”). În structura casei dobrogene, frontonul din scânduri, „florăria” de la pazia casei – realizată în tehnica traforului – cât şi stâlpii ciopliţi sau încadraţi cu motive florale traforate, stabilesc o relaţie de complementaritate raportată la planimetrie şi elevaţie.

Activităţi tradiţionale. În sat se practică încă tâmplăria, dogăritul, împletiturile din papură, învelitul casei cu stuf, fierărie, hămurărie.

Tradiţii şi obiceiuri. Obiceiurile au fost supuse unui continuu proces de adaptare la noi contexte socio-culturale. Întâlnim obiceiuri practicate în toată Dobrogea dar şi obiceiuri specifice comunităţii locale: Colindele de Crăciun cu măşti şi clopote (moşoii şi moşoicuţele) pentru alungarea spiritelor şi Sărbătoarea Bobotezei cu sfinţirea tuturor animalelor şi întrecerea cailor, Sărbătoarea Teiului dedicată stuparilor care are loc de Sf. Petru (29 iunie). Luncaviţa este una dintre puţinele localităţi dobrogene în care se păstrează încă, de Bobotează (6 ianuarie), sfinţirea şi întrecerea cu cai. Un alt obicei tradițional păstrat e colindatul cu mască în Ajunul Crăciunului (24 decembrie) denumit local Moşoiul, a doua mare sărbătoare a comunei. Moşoiul şi Moşoiţa, mărci înregistrate ale Comunei, unice făpturi din ţară,r eprezintă cele mai arhaice forme ale creştinismului, alungătorii tuturor relelor şi nenorocirilor care încearcă să încheie anul şi să infuienţeze noul an. Alte obiceiuri sunt Paparuda şi Caloianul.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. În sat există două biserici: una cu hramul Sf. Dumitru, construită de locuitori la 1827, alta ridicată în 1898, cu hramul Sf. Teodor.

HORIA

Istoric. Localitatea apare pentru prima oară menţionată în defterul otoman de la 1584 sub denumirea Orta-köy. În documentele administrative, militare şi descrieri de călătorie din sec. XVIII-XIX găsim o serie de variante ale acestui nume – Ortaskon, Ortakioi, Orta keuy, Ortakeui, Ortachioi, Orta (-kariye). E posibil ca numele de Carapelit ce apare în descrierea călătoriei lui Evliya Çelebi prin Dobrogea 1665-1666 şi 1690, ca fiind situat între Alibeichioi (Izvoarele) şi Cinili (Alba) să fie de fapt Ortakoi, dat fiind că în arealul satului există un deal cu acest nume unde se află urme de locuire medievală târzie şi modernă. Satul s-a numit Ortachioi până în 1923, apoi Regina Maria până în 1948 cand a primit numele de Horia.

Populaţia. Dacă la începutul sec. XIX populaţia turcă era majoritară, după 1878 în sat se aşează populaţie românească, astfel că la începutul sec. XX, din cele 630 de persoane care trăiau la Horia 269 erau români, 204 turci,142 germani, 8 ruşi, 4 armeni, 2 greci, 1 bulgar. In 2011 în sat locuiau 1248 persoane, majoritatea români.

Târgul săptămânal. Târgul de la Ortachioi, cel mai mare din nordul Dobrogei, are o veche tradiţie si exista oficial din 1923-1924, când satul a primit numele de Regina Maria.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Biserica românească – în fapt o casă de rugăciune – cu hramul „Sf. Gheorghe” a fost ridicată în 1872. Piatra de temelie a unei noi biserici – terminată în 1931, a fost pusa în 1912.

Monumente şi situri arheologice. Primele urme de locuire datează de la finalul epocii bronzului şi începutul epocii fierului. Teritoriul satului Horia a fost locuit în epocă getică; dar cea mai intensă perioada de locuire este epoca romană: au fost identificate şi cercetate o villa rustica şi două aşezări rurale, la care se adaugă câteva morminte tumulare din diferite perioade istorice.

Izvoarele – Nalbant – Tulcea

La ieşirea din Nalbant se află dealul Caratepe, inclus în situl Podişul Nord-Dobrogean, propus şi ca rezervaţie naturală mixtă de interes naţional datorită în special prezenţei aici a celor mai mari populaţii de migdal pitic (Prunus tenella) cunoscute în Dobrogea. Acestea formează un habitat foarte rar care în perioada înfloririi generează privelişti unice, în care nuanţele de roz şi alb se întrepătrund. În finalul traseului, spre Tulcea, drumul național DN 22 coboară în serpentine dealurile Tulcei, oferind o panoramă largă asupra luncii şi Deltei Dunării, inclusiv asupra marilor lacuri din Ucraina.

Faună. Păsări – specii caracteristice zonelor de stepă şi dealurilor cu loess: eretele vânăt (Circus cyaneus), fâsa de câmp (Anthus campestris), pietrarul sur (Oenanthe oenanthe), pupăza (Upupa epops), prigoria (Merops apiaster), acvila ţipătoare mică (Aquila pomarina), şorecarul de iarnă (Buteo lagopus), sfrânciocul roşiatic (Lanius collurio), şoimul rândunelelor (Falco subbuteo), ciocârlia de câmp (Alauda arvensis).

Mamifere – bursucul (Meles meles), popândăul (Spermophilus citellus).

IZVOARELE

Istoricul localităţii. Numele satului este de origine turcească Alibeichioi – „satul lui Ali-bei”. Prima atestare a satului o găsim în Defterul otoman din 1543; ulterior satul apare şi în defterul din 1584; în cronicile şi documentele din sec. XVII – XIX sub forma Alibekion, Alibechiului, Alibichioi, Ali-bey, Alibeikeui, Alibicu. Satul s-a numit Alibeichioi, până în 1923; Regele Ferdinand, între 1923-1947, General Marcos, între 1947-48; Filimon Sârbu, între 1948-1964.

Populaţia. Este considerată ca fiind grecească. Limba vorbită (un dialect al limbii greceşti) relevă însă, şi prezenţa elementelor lexicale bulgăreşti, aromâneşti. Pe harta militară rusă din 1828-1829, Alibeichioi e notat ca sat în care trăieşte populaţie românească. Tradiţia locală îi consideră pe greci fondatori ai satului; refugiaţi din Grecia datorită persecuţiilor la care erau supuşi ca urmare a înfrângerii revoluţiei (1821), mai mulţi greci s-au refugiat în Basarabia; prin anii ‘30 unii dintre greci întorcându-se, prin Dobrogea, sunt nevoiţi, potrivit tradiţiei, să facă un popas mai îndelungat pe teritoriul satului datorită naşterii unui copil. Grecii au luat decizia de a se aşeza pe acel loc. La începutul sec. XX, satul avea 668 locuitori, din care 618 sunt înregistraţi drept „găgăuzi”, deşi se recunoaşte că vorbesc o limbă greacă, dar cu elemente bulgare, aromâneşti, turceşti; acestora li se adăugau 21 români, 4 tătari, 8 ţigani creştini, 7 bulgari, 10 greci. La recensământul din 2002, din cei 1670 de locuitori doar 300 sunt de origine greacă. La Izvoarele se afla una dintre cele mai vechi comunităţi de greci din Romania, stabilită aici în urmă cu două sute de ani.

Arhitectura tradiţională. Locuinţele sunt din „ceamur” sau „chirpici”, cu stâlpii prispei – modelaţi prin tăiere şi dăltuire- asemănători capitelurilor. Un element decorativ specific localităţii Izvoarele îl reprezintă profilurile de păsări stilizate, dispuse în partea superioară a ferestrelor şi a uşilor.

Ocupaţii tradiţionale: Ocupaţiile tradiţionale ale locuitorilor au fost agricultura („plugăria”) şi creşterea animalelor. Satul este cunoscut în zonă şi pentru meşteşugurile practicate. În trecut în localitate erau numeroşi croitori, fierari, cărămidari, tâmplari, hămurari. Pe măsură ce produsele confecţionate au fost înlocuite cu unele procurate din comerţ, numărul atelierelor meşteşugăreşti s-a redus. Astăzi, în Izvoarele funcţionează încă ateliere care satisfac cerinţele unei comunităţi rurale contemporane.

Tradiţii şi obiceiuri. Grecii din Izvoarele şi-au păstrat frumuseţea obiceiurilor, dar au şi împrumutat din tradiţiile românilor şi ale vecinilor bulgari. Au nume româneşti, vorbesc greceşte, iar costumele populare seamănă mult cu cele din Bulgaria. De la bulgari au adoptat obiceiul numit „udatul mirelui” (băieţii abia căsătoriţi sunt băgaţi cu capul la uluc) sau „Ziua babei” – zi în care femeile fac ce poftesc şi petrec până dimineaţa, fără bărbaţi. Au mai rămas puţine obiceiuri greceşti, printre care „Dragomanul” când, de Sfântul Ion, flăcăii intră cu calul frumos împodobit chiar în casa fetei iubite, oferindu-i vorbe dulci şi colaci împletiţi ca semn al dragostei. Un alt obicei grecesc este cel de Florii, la „Lăzărel”, când fetele de până la 16 ani cântă şi primesc ouă, bani, făină, şi la final rostogolesc sita, pentru ca vara să fie bogată. De „Horhumbal” băieţii se întrec în a face focuri mari pe dealuri, iar la „Elefterio”, femeile torc şi stau la poveşti în jurul unei gropi plină de jar. Costumul grecesc prezintă aceleaşi caracteristici cu ale costumului bulgăresc. Identificăm aceleaşi elemente care amintesc de influenţa balcano-orientală: brâu, zale, salbele din monede turceşti. Este de menţionat prezenţa în costumul tradiţional, ca piesă cu valoare ritualică, a unei legături de cap numită „bulul”. Acest costum se poartă încă în zilele de sărbătoare, în ceremonialul unor obiceiuri („Lăzărelul”, „Ziua babei”).

Populaţia din Izvoarele a practicat permanent o serie de obiceiuri reuşind să-şi păstreze credinţa şi să îmbine ambele serii de sărbători, cele pe stil vechi şi pe stil nou. Sunt conservate obiceiuri arhaice precreştine: „sacrificiul berbecilor de Sf. Gheorghe (Curbanul)” – 23 aprilie, „Drăgumanu” (24 decembrie), „Ziua babei”, „Scăldatul mirilor din ultimul an”, „Îmbrăcatul mireselor din ultimul an” – toate serbate pe 7 ianuarie, „Lăzărelul” (în sâmbăta Floriilor). în momentul practicării obiceiurilor, participanţii se îmbracă şi astăzi în costumul tradiţional.

Lăcaşe de cult: Biserica satului , construită în anul 1859, cu Hramul- Sf. Dumitru (26 octombrie).

Monumente şi situri arheologice. Teritoriul satului şi împrejurimile au fost locuite intens în epoca romană şi romano-bizantină; vestigii din această perioadă au fost descoperite în vatra satului, pe dealul Consul (fortificaţie şi aşezare civilă), în punctul „La trei izvoare” şi la 770 m V de sat – aceasta din urmă constituind una din cele mai intinse aşezări rurale din Dobrogea romană (peste 45 ha); în zonă sunt aliniamente de tumuli.

Fortificaţia se află pe partea nordică a dealului Consul (333,4 m), deasupra văii pârâului Taiţa. Are o formă triunghiulară, cu „bază” spre N şi urmează configuraţia terenului. A fost construită probabil în sec. IV, înscriindu-se în cea de-a doua linie de fortificare a nordului Dobrogei, între Dunăre şi Marea Neagră. Stratul arheologic este destul de redus ca grosime, dar traseul incintei este vizibil. La baza dealului se află o aşezarea civilă romană.

NALBANT

Istoricul localităţii. Localitatea apare menţionată pentru prima dată în defterul otoman din 1530/1531, cu numele scris în forma : Na`l – band-oğlu. Localitatea e amintită apoi de alte documente turceşti şi izvoare cartografice în sec. XVI –XVIII: cu numele Nalband, sau Nalband-köy. Satul apare pe harta rusească care inventaria situaţia localităţilor din Dobrogea după războiul ruso-turc din 1828-1829 cu numele Nalbant şi menţiunea „cătun”. Documentele din a doua jumătate a sec. XIX îl înregistrează cu numele Nalbant, cu variantele: Nalbantu, Nălbantu. Numele satului, tradus din turceşte, înseamnă “Satul Potcovarului”. Vatra satului din perioada medievală s-a constituit între punctul “Taptâc” şi actualul sat Nalbant; acest prim sat, locuit de creştini şi musulmani, a fost distrus în sec. XVIII. În sec. XIX vatra s-a mutat pe locul pe locul actualului sat. Tradiţia, consemnată de D. Şandru, reţine existenţa acestui prim sat turcesc pe valea de lângă Nalbant cu numele Chioliu-Alceac ”Valea Cenuşei”; pe locul de astăzi al satului s-ar fi aşezat apoi un potcovar şi câteva familii turceşti, întemeind satul de azi, care a luat numele de Nalbant ”potcovar“.

Populaţia. Locuitorii primului sat erau români şi musulmani; după distrugerea acestuia, în noul sat s-a aşezat un grup de bulgari veniţi din sudul Basarabiei, care, în 1940, ca urmare a Tratatului de la Craiova, au părăsit localitatea mutându-se în Cadrilater; în schimbul lor a venit populaţie de origine macedo-română. La începutul sec. XX, localitatea avea 928 locuitori din care: 543 români, 21 găgăuzi, 2 tătari, 7 ţigani creştini, 339 bulgari, 10 greci, 5 evrei, 1 german; cei 879 locuitori înregistraţi la recensământul din 2011 erau aproape toţi români.

Lăcaşe de cult / Sărbători religioase. Biserica cu Hramul Sf. Haralambie, fondată în 1881 sau 1890.

Monumente şi situri arheologice Cele mai vechi urme arheologice de pe teritoriul satului aparţin perioadei de tranziţie de la eneolitic la epoca bronzului, constând în aliniamente de tumuli funerari (sfârşitul mil. III – începutul mil. II î.Chr.). În perioada romană zona este intens locuită, dovadă aşezările şi necropolele de perioadă romană şi romano-bizantină descoperite la N şi S de sat. Descoperirile arheologice de importanţă covârşitoare sunt cele din punctul “La Taptâc”- la 1 km spre N de marginea localităţii, anume aşezarea şi necropola străromânească.

Trasee turistice
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
Pensiunea Pestisorul
Pensiunea împletește perfect modernul cu accente pitorești și se remarcă prin stil și eleganță.

Escape Travel oferă în această perioadă o excursie de o 7 ore în paradis. Itinerar: Tulcea – Braț Tulcea –

Delta Dunării rămâne paradisul pescarilor, indiferent de nivelul lor de experiență. Societatea Euro Fish din Tulcea oferă pasionaților de pescuit

Ce poate fi mai liniștitor, în vacanța de Paște 2020, decât o plimbare cu barca pe canale. Primavara în Delta

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării este un proiect cultural al Asociației “Ivan Patzaichin