Mânăstiri și lăcașe de cult

Mănăstirea Celic – Dere

Mănăstirea Celic (Cilic), situată la 28 km de Tulcea, între satele Poşta şi Teliţa, pe valea Cilicului, a fost întemeiată între anii 1841-1844 de către Athanasie Lisavenco, arhimandrit şi Paisie, schimonah, ca mănăstire mixtă. A fost părăsită apoi timp de 10 ani şi distrusă în timpul Războiului Crimeei, când arhimandritul s-a refugiat în sudul Basarabiei, de unde venise iniţial. În 1846 călugărilor li s-a construit un schit la Cilicul de Jos, Celicul rămânând mănăstire de călugăriţe.

Biserica „Adormirea Maicii Domnului” a mănăstirii, ridicată în forma actuală la începutul sec. XX, operă a arhitectului Toma Dobrescu, este printre puţinele construcţii etajate de acest gen din România, cu o biserică de iarnă la demisol şi biserică de vară la parter.

Mănăstirea are aspectul unui sat cu gospodării împrăştiate, în care se remarcă în mod deosebit casa stăreţiei şi casa care adăposteşte muzeul de artă ecleziastică; muzeul mănăstirii, organizat în fostul atelier de pictură religioasă şi de ţesut covoare, este deţinătorul unui important tezaur de obiecte de cult, printre care peste 50 de exemplare de carte veche românească din sec. XVII – începutul sec. XIX, între care, cele mai valoroase sunt, neîndoielnic, Cazania lui Varlaam (1643) şi Biblia de la Bucureşti (1688). În curtea mănăstirii se află o moară de vânt, monument de arhitectură.

La aproximativ 3 km nord-est de Mănăstirea Celic Dere, în partea dreaptă a văii formate de pârâul cu acelaşi nume, se află un promontoriu cu o suprafaţă de cca. 4 ha în care, ca urmare a cercetărilor arheologice, au fost identificate o aşezare şi o necropolă din secolele VI-IV î.Chr. În complexele cercetate – locuinţe, gropi de provizii sau menajere, amenajări funerare – a fost descoperită o cantitate mare de ceramică locală şi grecească alături de arme şi obiecte de podoabă care dovedesc intensele legături ale acestei comunităţii cu coloniile greceşti dar şi cu civilizaţia scitică.

Mănăstirea Saon

Este situată în partea de nord a comunei Niculiţel, pe malul lacului Saon, la cca. 3 km N faţă de DN 22. A fost înfiinţată în 1846, ca schit, de călugării plecaţi de la Mănăstirea Celic – Dere, care au ridicat din chirpici un paraclis şi câteva chilii. Din anul 1881, prin strămutarea la Saon a celorlalţi călugări de la Celicul de Jos, schitul Saon devine de sine stătător. În acelaşi an, călugării de la Saon au ridicat din chirpici şi lemn o biserică cu hramul „Intrarea Maicii Domnului în Biserică” şi două corpuri de chilii. Schitul, cu excepţia bisericii, a fost distrus de un incendiu la sfârşitul sec. XIX. Probabil între 1909-1912, s-a pus temelia bisericii noi cu hramul „Acoperământul Maicii Domnului” zidită din cărămidă şi piatră, cu trei turle, construcţia bisericii întinzându-se pe o lungă perioadă de timp. Schitul depindea, din 1909, de Mănăstirea Cocoş şi avea 10 monahi.
In 1916, Saonul redevine de sine stătător, iar în 1930 se transformă în mănăstire de maici. Primul război mondial şi cutremurul din 1940, când turlele s-au prăbuşit, au întrerupt lucrările de construcţie. După anul 1956, s-au reconstruit turlele şi a fost realizată pictura bisericească. Abia în anul 1959 a fost săvârşită slujba de sfinţire, lăcaşul fiind redat cultului ortodox. În acelaşi an, mănăstirea a fost desfiinţată de regimul comunist, bunurile fiind trecute sub administraţia Episcopiei Dunării de Jos Galaţi. În 1972, Mănăstirea Saon se înfiinţează ca metoc al Arhiepiscopiei Tomisului şi Dunării de Jos Galaţi, iar în 1990 redevine mănăstire de sine stătătoare.
În zona mănăstirii, în epoca romană, a funcţionat o fermă rurală de tip „villa”; în zonă fiind identificat şi un apeduct roman.

Monumentul paleocreștin din localitatea Niculițel

Foto: Valeriu Leonov

Este situat în partea de NE a localităţii, la baza culmei Piatra Roşie, a fost descoperit, în anul 1971, şi cercetat timp de mai mulţi ani. Monumentul este constituit dintr-o bazilică ridicată – în timpul împăraţilor Valens şi Valentinianus şi refăcută în vremea lui Theodosius II, deasupra unei cripte monumentale paleocreştine. Cripta, acoperită cu o cupolă hemisferică cu pandantivi, încadrată la exterior de timpane, adăpostea două morminte martirice suprapuse. La nivelul inferior se găseau scheletele a doi martiri, ale căror nume nu le cunoaştem, iar la nivelul superior, într-un sicriu colectiv, scheletele a patru martiri ale căror nume: Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos şi calitate de martiri – Martyres hristou – sunt consemnate pe pereţii criptei. Monumentul a fost restaurat şi conservat prin includerea acestuia într-o construcţie de protecţie.

Mănăstirea Cocos

Situată la 6 km de Niculiţel, a fost întemeiată în anul 1833 sau 1835 de trei călugări români veniţi de la Muntele Athos: Visarion (fost ieromonah la Mănăstirea Neamţ), Gherontie şi Isaiia, într-o zonă în care a funcţionat un schit de sihaştri în sec. XVII. Numele mănăstirii vine de la Dealul Cocoşului, la poalele căruia este amplasată. Potrivit tradiţiei, în apropiere, noaptea se auzea cântecul unui cocoş sălbatic.

 

Mănăstirea este atestată documentar în 1841. Prima biserică a mănăstirii, construită din nuiele şi pământ, în fapt o casă de rugăciune, cu hramul „Intrarea în Biserică” a fost restaurată pe la 1846 şi s-a păstrat până în 1910, când a fost demolată pentru a se putea construi biserica actuală. Pe locul altarului s-a construit o troiţă întru aducerea-aminte a primei construcţii : „Aici a fost Sfânta Masă a vechii biserici zidită în 1833, odată cu înfiinţarea acestei monastiri”. În 1853, a fost construită o a doua biserică, de dimensiuni mai mari decât prima, din cărămidă şi piatră, cu hramul „Sf. Treime”. Fondurile necesare construcţiei au venit de la mocanul ardelean Nicolae Hagi Ghiţă Poenaru care, călugărindu-se la această mănăstire, a donat obştii întregul său avut: 15.000 galbeni, 500 oi, 15 cai. Ulterior, în perioada 1862-1884 s-a mai construit o clopotniţă monumentală, păstrată până astăzi, înaltă de 30 m, şi chiliile de pe latura de vest, în stil oriental, cu pridvor şi cerdac, conservate până astăzi si declarate monument istoric în 1959. În 1870, la Mănăstirea Cocoş îşi duceau viaţa întru monahism 44 de călugări şi fraţi de mănăstire. Actuala biserică s-a construit între anii 1911-1913, după planurile arhitectului Toma Dobrescu, de către pietrari italieni. Pictura a fost executată între anii 1913-1916 de către pictorul italian F. de Biasse – în stil neo-bizantin, cu excepţia pridvorului pictat de iconograful local Geo Cardaş. Dacă la 1914, la Cocoş erau 84 de călugări, în timpul primul război mondial, mulţi dintre aceştia au plecat în pribegie, parte dintre obiectele de preţ şi din arhivă pierzându-se.

Mănăstirea Cocoş are o colecţie importantă de carte şi obiecte de cult, adunate din parohiile judeţului Tulcea, expuse în muzeul Mănăstirii. În 1973, la Mănăstire au fost aduse moaştele martirilor descoperiţi la Niculiţel, Zoticos, Attalos, Kamasis, Philippos. După sanctificarea acestora, in fiecare an – pe data de 4 iunie – se desfăşoară procesiuni religioase.

Biserica ortodoxă „Sf. Athanasie” de la Niculiţel

Biserica ortodoxă „Sf. Athanasie” de la Niculiţel a cunoscut patru etape de construire şi existenţă. Începutul primei perioade a fost datat, pe baza materialului numismatic descoperit, în jurul anului 1281. Această primă fază de existenţă durează până la începutul sec. al XV-lea, când lacaşul este distrus. După cca. un secol în care nu funcţionează, biserica este reconstruită, în sec. al XVI-lea. În cursul sec. al XVIII-lea edificiul este mărit (i se lărgeşte pronaosul). Lăcaşul capătă aspectul pe care îl are, într-o bună măsură, şi astăzi, în jurul anului 1880, când este extins din nou, i se adaugă o clopotniţă din lemn, care nu se mai păstrează.

Mănăstirea Vovidenia

Foto: Valeriu Leonov

Situată la cca. 50 km depărtare de Tulcea, în comuna Slava Cercheză, a fost construită în secolul XVII, fiind unica mănăstire de maici de rit vechi din lume. Mănăstirea îşi are istoricul încă din secolul XVII, când în acest loc au venit călugări ruşi care au înfăptuit un mic schit cu chilii de lemn. Neavând lăcaş de închinare, au despădurit un loc pe care au construit o biserică mică de lemn. Stareţul întorcându-se în Rusia a adus Icoana Maicii Domnului din Kazan, de unde îşi trage şi numele biserica mică actuală. Nu după mult timp, pe acest loc au venit credincioşi ruşi de rit vechi (lipoveni) care au înfiripat în jurul acestei vetre satul Slava Rusă. Călugării s-au retras în zona împădurită, unde au construit o altă biserică, tot din lemn, pe locul unde se află acum Mănăstirea Uspenia. Mai târziu, o văduvă bogată din Rusia a vizitat schitul care era părăsit şi dupa revenirea ei din Moscova împreuna cu câteva maici au pus bazele unei mănăstiri de maici. În urma inundaţiei din 1850 care a distrus chiliile a rămas numai biserica care le-a dat speranţă de a pleca în Moscova pentru ajutoare. Au revenit şi au construit alte chilii pe un loc mai înalt, unde se află acum mănăstirea. În prezent sunt două biserici: o biserică mare cu hramul Intrarea Maicii Domnului, prăznuit la data de 21 noiembrie pe stil vechi şi 4 decembrie pe stil nou, şi o biserică mică (de iarnă) cu hramul Icoana Maicii Domnului din Kazani, prăznuit de două ori pe an odată vara pe data de 8 iulie.

Mănăstirea Uspenia

Foto:Valeriu Leonov

Situată în apropierea Mănăstirii Vovidenia, a fost ridicată în secolul XVII, fiind unica mănăstire de călugări de rit vechi din lume.
Se povesteşte că, pe la sfârşitul sec. al XVII-lea, un grup de călugări credincioşi ruşi s-a stabilit în nordul Dobrogei de astăzi, care pe vremea aceea era sub dominaţie turcă, mai precis, în valea dintre satele Slava Rusă, Slava Cercheză şi Fântâna Mare (fostul Bajbunar), numită Valea Bajbunarului. Aici au găsit zona propice supravieţuirii cât şi păstrării în bune condiţii şi siguranţă a credinţei ortodoxe de rit vechi şi a culturii proprii. La început, au trăit ascunşi în pădure, locuind în colibe şi hrube. Venirea şi aşezarea lor în această vale se preconizează a fi între anii 1680-1769, când este construit şi primul lăcaş de închinăciune. Stareţ la acea vreme era ieromonahul Evfrosin, care era şi preotul mănăstirii. Acesta va muri la scurta vreme, iar mănăstirea rusă ortodoxă de rit vechi va rămâne fără preot până în anul 1846 când ruşii lipoveni şi-l vor alege ca mitropolit pe fostul mitropolit al Bosniei, care era fără eparhie, Ambrosie. Acesta a hirotonit foarte multi preoţi si episcopi pentru credincioşii ortodocşi de rit vechi din România. De la începuturi şi până în prezent, mănăstirea se autogospodăreşte.
Ocupaţia la acea vreme ca şi acum a calugărilor este – Molitva, rugăciunea de zi de zi, apoi activităţile administrativ-gospodăreşti. În mănăstire existau două biserici: Biserica mare cu hramul „Uspenia”, care în traducere înseamnă „Adormirea Maicii Domnului (Sfânta Maria)”, sărbătorit pe 28-29 august (stil vechi), adunându-se pelerini de pe întregul teritoriu românesc şi nu numai. Biserica a fost sfinţită în 1883 de către cel de-al treilea ierarh al mănăstirii, arhiepiscopul Irinarh.

Foto: Valeriu Leonov

Cea de-a doua biserică, mai mică (biserica de iarnă) cu hramul „Sfinţilor Arhangheli Mihail şi Gavriil” a fost sfinţită în anul 1860 de către cel de-al doilea mitropolit al nostru, Kiril, şi de episcopul local Arcadie al ll-lea. Hramul este sărbătorit pe 21 noiembrie (stil vechi). Amintim că în ziua de 29 august, de hramul „Uspenia”, se sfinţeşte apa în mănăstire şi se spală sfintele moaşte.

Biserica ortodoxă „Sf. Gheorghe” din Isaccea


Biserica ortodoxă „Sf. Gheorghe” din Isaccea a fost ridicată la sfârşitul sec. al XVIII-lea -începutul sec. al XIX-lea, pe locul unui modest lăcaş de cult. În 1842 Înalta Poartă a încuviinţat refacerea lui (document scris în limba arabă şi tradus de hogea de la Isaccea, Osman Hurşit). Inscripţiile dăltuite pe crucile din curtea bisericii au scrisul românesc, cu caractere chirilice, şi datează din anii 1832-1834. La început a fost construită cu naos. În 1942 i s-a adăugat pronaosul, în formă de cruce. Stilul este bizantin. Naosul şi altarul au fost zidite iniţial, îngropate în pământ până la jumătate, fiind construită sub ocupaţia otomană (religia musulmană nu admitea ca turlele bisericilor creştine să fie mai înalte ca minaretul geamiei). Crucea din altar şi cea de pe turlă au avut la bază semiluna – pecetea epocii, dictat al stăpânirii otomane. În anii noştri turla a fost înlocuită şi o parte din pământul ce îngropa zidurile îndepărtat. Mai sunt şi alte mărturii privind vechimea bisericii: o icoană cu chipul Sf. Gheorghe, datată 1824; o altă icoană, nedatată, mult mai veche. Maniera picturii este comună bisericilor din secole XVII-XVIII. Pe icoana Sf. Gheorghe sunt arătate etapele martirajului său, cu fragmente din acatistul Sf. Gheorghe şi cu indicaţia că a fost făcută de „Nicolae şi soţia sa Chiriţa”. Ca dată a fondării bisericii se poate lua anul 1830 – după cele relatate de călătorul francez Boucher de Perthes în lucrarea sa „Voyage en Constantinopole”, dar şi altele, care sublinia în 1853 că „se vede foarte departe, o biserică mare înălţată acolo în 1830 şi anume chiar pe locul unde împăratul Nicolae ţinuse o cuvântare soldaţilor săi, şi unde făcuse cu ei rugăciune înaintea plecării ruşilor contra turcilor”. Biserica posedă un valoros iconostas de lemn, datând din epoca lui Vasile Lupu (cca.1645), adus aici de la fosta mănăstire Adam (jud. Galaţi). Constructorii bisericii au folosit pentru piciorul mesei din altar un monument funerar de epocă romană.

Catedrala ortodoxă „Sf. Nicolae şi Alexandru” din Sulina

Foto: Valeriu Leonov

Catedrala ortodoxă „Sf. Nicolae şi Alexandru” din Sulina este un monument istoric și de arhitectură situat pe strada I din Sulina. Ctitorie a Regelui Carol I, piatra de temelie la Catedralei Deltei a fost pusă în anul 1910, în prezența familiei regale. În actul de fundaţie se spune: „Începutu-sa acest dumnezeiesc lăcaş cu hramul Sf. Ierarh Nicolae şi Sf. Alexandru, patronul zilei de 30 august, când oastea romană la 1877 a marturisit pe câmpul de luptă vechi virtuţi străbune, astăzi 31 octombrie 1910, într-al 45-lea an de domnie al Mariei Sale Regele Carol I şi al soţiei sale, Maria Sa Regina Elisabeta”.
Un rol important în realizarea acestui vis al sulinenilor l-a avut preotul V. Gheorghiu care animase viaţa religioasă de la gurile Dunării și organizase corala bisericii, cu care participă în 1906 la Expoziţia de la Bucureşti şi câştigase o medalie de aur ce atrage simpatia regelui Carol I. Având acest ascendent moral, începe în 1908 colecţia bănească pentru biserica visată. În fruntea comitetului de iniţiativă, reunit în 1932 pentru strângerea fondurilor necesare finalizării lucrărilor, s-a aflat Gala Galaction.

Biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” Sulina

Foto: Valeriu Leonov

Biserica ortodoxă „Sf. Nicolae” din Sulina, numită „Grecească” a fost zidită în anul  1866, alături de altă biserică veche de lemn pe care, la punerea în funcţiune a acestei noi biserici, au demolat-o, folosind din ea doar catapeteasma, parte din icoane şi cărti de ritual. Pe locul Sf. Mese din altarul bisericii vechi, ca spaţiul respectiv să nu fie călcat de oameni, s-a construit o troiţă monument, având icoana Sf. Nicolae – Hramul bisericii care există şi astăzi.  Clopotniţa are trei clopote, două dintre ele având inscripţia: „Sulina 1933”. Covoarele şi tapiseriile, înrămate, sub sticlă, sunt donaţii ale enoriaşilor greci ai oraşului Sulina. În anul 1906 biserica era în stare bună, funcţiona cu doi preoţi şi trei cântăreţi şi deţinea două proprietăţi. În altar, Sfânta Masă are deasupra un frumos baldachin lucrat de maistrul Constantin Ioan. Biserica a fost restaurată în anul 1923 de către Arhim Calenic, parohul de atunci al bisericii, renovată în anul 1956 de către preotul Vasile Andreescu, înmormântat în curtea bisericii ortodoxe Sf. Alexandru şi Nicolae. În biserica ortodoxă Sf. Nicolae nu se mai slujeşte din 05 septembrie 1982, de când a fost sfinţită Biserica Ortodoxă Sfântul Alexandru şi Nicolae, actuala Catedrală.

Biserica romano-catolică „Sf. Nicolae” din Sulina

Biserica romano – catolică Sf. Nicolae a fost sfinţită în anul 1863, construcţia fiind rezultatul efortului financiar al comunităţii italiene din oraşul Sulina. Este împrejmuită de un gard de fier forjat, prins între coloane de piatră, pe partea superioară în mijlocul fiecărei coloane se află cate o ţeavă de fier în care, în vreme de sărbătoare, se introduceau steaguri. Stilul construcţiei este de tip italian, specific celei de-a doua jumătăţi a secolului al IX-lea. O parte din vitraliile bisericii sunt originale. Este o construcţie din piatră de Malta şi cărămidă. Cele trei clopote din clopotniţa bisericii au fost turnate din bronz şi datează din anul sfinţirii bisericii, respectiv anul 1863. Cum intri în interiorul bisericii, pe cele două laturi, latura sudică şi vestică, se află 14 picturi care simbolizează „Calea Crucii”, ce reprezintă drumul străbătut de Isus Hristos de la temniţa în care a fost închis şi până în momentul răstignirii. Până în anul 1970 slujbele erau ţinute în limba latină, apoi slujbele au fost ţinute în limba română.

Mănăstirea Stipoc (Schitul Sfântul Atanasie)

Foto: Valeriu Leonov

Mănăstirea Stipoc este singura mănăstire situată în Delta Dunării, amplasată pe grindul Stipoc, în apropiere de Chilia. În schit locuiesc acum 9 călugări. Toţi sunt din zona Moldovei. Lăcaşul este alcătuit dintr-o bisericuţă mică din lemn (construită în stil moldovenesc), câteva chilii, trapeza (locul unde se ia masa), iar în spate o grădină şi o mică seră.Drumul care duce spre curtea mănăstirii este o frumuseţe datorită covorului de flori plantate cu multă atenţie. Lăcaşul este păstorit în rit vechi ortodox.

Mănăstirea Cerbu

Foto: Valeriu Leonov

Mănăstirea Cerbu este situată între Ciucurova şi Topolog, într-un cadru natural de o mare frumuseţe. Mănăstirea poartă hramul „Înălţarea Sfintei Cruci”. Ca amplasament, mănăstirea este situată pe un platou înconjurat de păduri şi culmi de deal cu o vegetaţie specifică Dobrogei. Pictura exterioară, realizată pe o nişă a faţadei vestice, o reprezintă pe Maica Domnului înălţând rugi spre cer. Scenele religioase reprezentate pe catapeteasma bisericii sunt impresionante. În perfectă armonie cu planul bisericii, imitând liniile simple ale construcţiei, s-a ridicat, din piatră şi lemn, clădirea chiliilor. Pe dealul din faţă este înfăţişat, în miniatură, drumul Golgotei. Cele 9 opriri ale lui Isus purtând crucea în spate sunt simbolizate prin 9 troiţe unde credincioşii aprind lumânări. Urcând pe drumul ce şerpuieşte printre cele 9 construcţii, ajungi la capela din vârful dealului. De aici se deschide o panoramă a mănăstirii şi a împrejurimilor.

Mănăstirea Dinogetia

Mănăstirea Dinogetia este o mănăstire de călugări cu viaţa de obşte. Este situată în localitatea Garvăn, comuna Jijila, pe un mal în apropierea DJ 251. În prezent există o bisericuţă mică şi chilii. Mănăstirea poartă hramul Izvorul Tămăduirii şi are o istorie recentă, construcţia începând în anul 2008, în prezent existând o bisericuţă mică şi chiliile. Se preconizează ca pe viitor să se construiască o biserică şi dependinţe noi. Comunitatea de călugări este hotărâtă să ducă la bun sfârşit ceea ce şi-au propus. În apropierea mănăstirii se află ruinele vechii cetăţi Dinogetia.

*Surse: Episcopia Tulcii; I.C.E.M. Tulcea ; Ghidul turistic al Județului Tulcea, ed. 2011

Obiective turistice
turism dobrogea
turism dobrogea
turism dobrogea
Pensiunea Pestisorul
Pensiunea împletește perfect modernul cu accente pitorești și se remarcă prin stil și eleganță.

Escape Travel oferă în această perioadă o excursie de o 7 ore în paradis. Itinerar: Tulcea – Braț Tulcea –

Delta Dunării rămâne paradisul pescarilor, indiferent de nivelul lor de experiență. Societatea Euro Fish din Tulcea oferă pasionaților de pescuit

Ce poate fi mai liniștitor, în vacanța de Paște 2020, decât o plimbare cu barca pe canale. Primavara în Delta

La masă cu oamenii Deltei – Cercetarea gastronomiei tradiţionale din Delta Dunării este un proiect cultural al Asociației “Ivan Patzaichin